Katharsis

Cunoașterea sinelui: metoda proiecției umbrei

aprilie 28, 2015

                                                                                                             Fotograf Chris Devour

     În concepția filosofilor clasici greci, cunoașterea de sine implica automat exercițiul introspecției. Acest exercițiu spiritual poate fi practicat și înțeles în diverse moduri, iar ajudându-ne de teoria lui Carl Jung, putem înțelege mai bine care este „mecanismul” care ne ajută să ne cunoaștem mai bine; oferindu-ne totodată o posibilă rețetă. Astfel, dacă dorim să ne cunoaștem mai bine-conform teoriei jungiene- un prim pas ar putea fi acela de a ne îndrepta privirea [și] înspre exterior, întrebându-ne de ce anumite defecte ale celor din jur ne deranjează.

       Într-un sens metaforic, lumea din jur poate fi ințeleasă drept o oglindă imensă în care noi ne reflectăm sau ne proiectăm– atât calitățile, dar mai cu seamă defectele ascunse, sau „umbra”. Înțelegând aceste procese psihologice, putem să observăm că exercițiul introspecției nu se schimbă total; lumea din jur fiind deci o expresie exterioară a sinelui-sau o oglindă. Nici necesitatea dialogului interior nu dispare; individul este doar ajutat de proiecțiile inconștientului pentru a-și vedea [și] în exterior defectele. Carl Jung spunea că acele lucruri care ne deranjează la ceilalți, ne pot spune ceva despre noi, că

„îl învinuim pe adversar pur și simplu de propriile noastre greșeli pe care nu ni le recunoaștem”1

– cu alte cuvinte „îmi voi proiecta [inconștient] defectele în tine”, pentru că e mai ușor să învinuiești, decât să-ți însușești.

          Deseori, anumite defecte personale de care nu suntem conștienți, le observăm în schimb  la alții. Astfel,  în mod inconștient vom proiecta defectul în acea persoană; ulterior devenind profund deranjați de modul în care respectiva persoană se comportă. Evident, procesul se poate manifesta și în sens invers- adică putem nega existența anumitor calități în noi, dar le proiectăm (observăm) în ceilalți. Aceste procese psihologice vin în ajutorul nostru, dar deseori le interpretăm greșit; catalogându-le drept „nenorocuri”, sau nenorociri. Pentru a avea o înțelegere mai bună asupra fenomenului, vă voi povesti pe scurt un caz aparent banal,pueril, dar profund în semnificație:

          Discutând cu o persoană dragă mie, ajungând la subiecte legate de estetică, persoana respectivă mi-a mărturisit că nu se consideră frumoasă. Având o față foarte simetrică, bine proporționată, considera că nu posedă nici o caracteristică neobișnuită (atipică) care ar putea-o evidenția printre celelalte domnișoare. Eu, la rândul meu, din contră, afirmam că trăsăturile feței mele sunt absolut bizare și ca nu se încadrează în „canoanele clasice de frumusețe”- teorie pe care ea nu o susținea deloc; ba din contră, mi-a spus chiar că și-ar dori și ea să posede așa-zise trăsături neobișnuite. În fine, după ce am terminat discuția, am plecat fiecare acasă, iar pe drum am avut timp să meditez asupra discuției. Mi-am amintit ulterior că respectiva persoană avea pistrui (pe care-i ascundea mereu cu machiaj) – culmea, pentru că în cataloga drept o „trăsătură neobișnuită”. A doua zi-fără să fi identificat mecanismul proiecției-  i-am sugerat să nu-și mai ascundă pistruii, considerându-i trăsătura „neobișnuită” frumoasă.

       Exemplul de mai sus ascunde un mecanism proiectiv foarte interesant: eu mi-am desconsiderat trăsăturile, dar le-am apreciat când le-am întâlnit în exterior, iar ea la răndul ei ascundea exact ceea ce considera că îi lipește-dar putea identifica și aprecia la alții. Acesta este un caz fericit de proiecție, unde cuplul simbolic alchimic masculin-feminin se reflectă reciproc în vederea conștientizării umbrelor- fapt ce ulterior va da naștere unei uniuni spirituale profunde simbolizate de vulturul bicefal (de aici și logoul Athanor). Cert este că odată cu conștientizarea unui anumit nivel psihologic, evoluăm spre un altul:

  „Dacă cineva se așează între două oglinzi, își va vedea imaginea reflectată într-o oglindă în timp ce cealaltă reflectă imaginea imaginii.[…]Concepția lui se extinde și de îndată Îl face pe Dumnezeu după propriul lui chip, de la noul nivel spiritual atins, și așa mai departe, până la infinit.[…] Eventual, omul îl face pe Dumnezeu după imaginea lui, și nu poate fi deosebită de obiect. Cine a făcut pe cine? Ce are importanță? Numai faptul că Realitatea ultimă a fost atinsă.” 2

             Proiecția este un mecanism fantastic al psycheului de „a-și oferi singur ajutor din exterior”. Sigmund Freud vorbea despre  „cenzură”- adică mecanismul prin care emoțiile refulate sau ideile nemanifestate nu „lovesc”  conștientul direct, ci trec aceste lucruri printr-un filtru (lucru prezent în manifestarea viselor). În alte cuvinte,  este mai ușor, „mai cenzurat” să proiectăm inconștient defectele în ceilalți, decât să ne asumăm răspunderea. Astfel adesea putem simți aversiune față de un hoț- pentru că probabil am furat și noi cândva, și acum ne învinuim pentru actul săvârșit ; blamăm mincinoșii, lașii, leneșii, bârfitorii (când de fapt noi ne blamăm singuri). Imaginea reflectată este astfel confundată cu individul în care ne proiectăm. Într-un sens metaforic, noi în loc să observăm că individul blamat de noi ține o oglindă în mâini (în care noi ne reflectăm ) , îl blamăm pe cel ce ne ajută să ne vedem [așa cum suntem de fapt]. Apare astfel o întrebare: este oare justificat în acest context să-l lăsăm pe cel nenorocit(nemulțumit) să pătimească, presupunând că presupusa suferință ce i s-a dat din exterior constituie de fapt lecția pe care „și-a dat-o singur” proiectându-și umbra în lume?

     „Poți tămădui orbii, poți face să alerge șchiopii și poți ușura puțin pe cel ce duce în spinare o povară prea grea.[…]

-Dacă iau cocoașa ghebosului, îi iau totodată și duhul-așa propăvăduiesc eu norodului.”3

     Teoria proiecției ar putea părea bizară; probabil foarte asemănătoare biocentrismului- care susține că mai degrabă viața crează universul, decât invers. Putem face de asemenea speculații și cu  privire la axioma hermetică ce afirmă că: „Ceea ce e jos , e asemeni cu ceea ce e Sus, iar ceea ce e înăuntru, e asemeni celor ce sunt înafară”, intuind că anticii care au postulat această idee probabil vorbeau despre aceast mecanism de oglindire. În fine, multe lucruri ce vizează psiholgoiea analitică/psihanaliza se bazează pe speculații, sau sunt validate [doar] de  metoda empirică, chiar dacă rațiunii îi vine greu să identifice mecanismul proiecției în relația individ – lume exterioară.

         Voi încheia textul, reamintind nu rarele ocazii în care am „văzut paiul din ochiul vecinului, dar nu am observat bârna din ochii noștri”- acele momente în care ne-am proiectat umbra în exterior. Rămân în schimb câteva întrebari deschise: este posibil ca în lipsa cuiva în care să ne proiectăm, să ajungem la un stadiu profund de cunoaștere de sine? Cum putem să ne observăm pe noi , dacă nu avem pe cineva care să ne „semnaleze erorile”? Este posibilă efectuarea [corectă] a unei introspecții în absența mecanismului proiecției, și a oamenilor ce servesc drept oglinzi?

        Cert este că indiferent de natura aparentelor „nenorociri” sau neplăceri provocate de cei din jur, rămâne de datoria noastră să „transmutăm plumbul în aur”-să vedem lecția ascunsă în așa-zisa pedeapsă.


1.Carl.G.Jung-Dinamica inconștientului, Ed.Trei, 2013,pg.315
2.Albert Pike-Dogma și morală, Ed. Herald, București, 2009, pg. 41-42
3.Friedrich Nietzsche-Așa grăit-a Zarathustra,Ed. Antet,Tr.:Emil Botez, 1916 , pg 117

Comments

You Might Also Like