Katharsis

În căutarea adevărului: ieșirea din peșteră

iunie 15, 2015

                                                                „The past coming back to get you”- fotografie de Chris Devour

 

     Imaginează-ți următorul scenariu: într-o peșteră, oamenii stau legați, imobilizați, neavând posibilitatea să-și întoarcă nici măcar capul să privească în spate. În peșteră e întuneric, iar singura sursă de lumină este un foc prin fața căruia trec diferite obiecte ce proiectează umbre pe pereții peșterii. Oamenii – având în vedere faptul că nu au văzut niciodată lumina Soarelui sau focul din spatele lor-, se raportează la umbrele de pe pereți ca la singura realitate, iar sunetele provocate de obiectele care se mișcă, sunt atribuite umbrelor. Sfera cunoașterii indivizilor din peșteră este limitată; alegoria peșterii ilustrând eliberarea individului din lanțuri, cunoașterea adevărului și întoarcerea în peșteră; fiecare etapă simbolizând un eveniment marcant în viața omului.

        Un lucru important însă este faptul că nu putem pur și simplu să fim „târâți” afară din peșteră fără voia noastră, căci trecerea prea bruscă ar fi dureroasă. Astfel, ceea ce Martin Heidegger observă este faptul că pentru Platon, nu e suficient „să torni simple cunoștințe în sufletul nepregătit”¹, pentru ca omul să iasă la lumină. Este necesar un întreg travaliu pentru a te dezlega de lanțuri și a privi mai întâi obiectele și focul din peșteră, pentru ca ulterior să ieși în lumina Soarelui. De fapt, o trecere prea bruscă din întuneric în lumină nu numai că ar fi dureroasă, ci și ineficientă:

„Strălucirea focului, cu care ochiul nu este obișnuit, îl orbește pe cel eliberat […] Drept care, cel orbit nici nu are putința să înțeleagă că ceea ce văzuse până atunci fusese numai un joc de umbre al lucrurilor care apar în strălucirea a chiar acestui foc.”²

       În alegoria peșterii, Soarele simbolizează „Ideea Binelui” sau „imaginea pentru Ideea tuturor Ideilor”³, așadar, dacă un om ce și-a petrecut toată viața în întuneric, ar fi târât brusc afară, în lumina Soarelui (adevărului), și ar fi forțat să-l privească direct, ar orbi. Acest lucru este o metaforă ce subliniază importanța unui askesis (exercițiu) și katharsis (purificare), iar întorcându-mă la prima observație a lui Heidegger, consider că e mult mai clar acum de ce nu putem efectiv „să turnăm cunoștințe în sufletul nepregătit”.

       Mergând mai departe cu analogia, Platon remarcă că nici chiar după ce am ieșit din peșteră, nu putem să înfruntăm direct imaginea Ideii Binelui (Soarele), ci mai întâi vom privi reflexia Soarelui în apă (imitație, reprezentare). Acest lucru este foarte important, și totodată reprezentativ filosofiei platonice, căci simbolizează ideea obiectelor care participă la o Idee. Spre exemplu, pentru a putea să ajungem să cunoaștem Frumosul în sine, ne vom folosi de anumite mijloace; respectiv obiecte ce participă la Ideea de frumos, dar care nu sunt Frumosul în sine. În acest sens, o reprezentare (imitație) artistică a naturii participă la Ideea de frumos, și este un mijloc ce ne ajută să ajungem într-un final să cunoaștem Frumosul:

„înțeleg prin aceasta că lucrurile drepte, participă la ideea de drept, iar lucrurile frumoase, participă la ideea de frumos…
[…]
Ce-i flautistul? Ce zici, nu-i om? Vezi bine. Atuncea
Nu ți se pare că este același cu binele însuși?
Binele este un lucru în sine. Astfel, acela
Care-l învață și-l știe, bun pe dată devine. (Diogenes Laertios, III, 13-14)”4

       În fine, problema apare în momentul întoarcerii individului ce-a avut șansa să privească Soalere, înapoi în peșteră. El trebuie acum să se înfrunte cu prejudecățile și opiniile celor ce nu cunosc adevărul. Acest individ simbolizează filosoful –sau în fine, omul ce cunoaște adevărul-, iar comunitatea din peșteră simbolizează gloata necunoscătoare, ce-ar fi în stare să-l ucidă pe cel ce-ar încerca să-i scoată din întunericul (minciuna) în care trăiesc:

„[…]oare el (filosoful, eliberatorul) n-ar deveni, acolo jos, prilej de râs și nu i s-ar da de înțeles că, acolo sus, el a urcat pentru a se întoarce (în peșteră) cu ochii vătămați și că, deci, nu merită nicicum să pornești pe drumul care duce în sus? Iar dacă ar pune mâna pe acela care s-ar încumeta să îi elibereze de lanțuri și să-i îndrume în sus și ar putea să-l ucidă, nu l-ar ucide oare într-adevăr?
– Cu siguranță, spuse el..”5

      Vedem, așadar, că drumul spre adevăr este presărat cu obstacole, iar după ce am reușit să ajungem pe ultima treaptă, infernul nu s-a terminat. Problema este confruntarea cu societatea ce are un văl întunecat peste ochi, și încercarea de a înlătura acest văl. După cum va observa și Voltaire mai târziu în „Le dîner du comte de Boulainvilliers”,

„este dificil să eliberezi proștii de lanțurile pe care le venerează”6

        Adevărul, așadar, nu constă [doar] în însușirea anumitor cunoștințe, ci mai degrabă reprezintă „reorientarea omului în întregul său, în sensul strămutării din sfera a ceea ce întâlnește în prima instanță în vederea adaptării la un alt domeniu, în care ființarea apare în întreaga ei strălucire. Această strămutare este posibilă numai prin aceea că tot ceea ce i s-a părut până acum omului a fi manifestat și felul cum era manifest – se schimbă” 7, iar pericolul ce-l paște pe cel întors în peșteră este de a fi strivit de cei ce apără singura realitate pe care o cunosc (iluzie). Așadar, putem conchide faptul că până și ideea de adevăr se „formează”, se reformulează sau revizuiește odată cu aproprierea individului de Ideaa Binelui. În acest sens, putem zice că de fapt „reformularea” adevărului constă mai degrabă în reorientarea individului: acesta trece prin mai multe etape, și cunoaște diferite niveluri cărora le atribuie faptul de a fi „adevăr”.

       Ochii omului trebuie să se obișnuiască așadar treptat cu lumina; adevărul fiind absorbit treptat, ca într-o inițiere, diferența dintre cel „inițiat” și „profan”, este una evidentă:

„ochiul trupesc trebuie să se obișnuiască treptat fie cu lumina, fie cu întunericul, tot așa și sufletul trebuie să se adapteze, cu răbdare și într-o progresie potrivită, la domeniul ființării căruia el îi este expus.”8

      Probabil întreg mitul peșterii s-ar putea citi într-o notă mistică, analizând continua schimbare a planului realității individului și comunității, cât și relațiile dintre aceștia – ce se schimbă drastic odată cu întoarcerea în peșteră a celui ce a avut șansa să observe Ideea Binelui. Problema adevărului este prezentă în conflictul dintre doxa (opinie) și epistema (știință): „prezența și chiar posibilitatea adevărului se leagă strâns de distincția făcută în gândirea greacă între doxa și epistema”9; opiniile (doxa), se încadrează în sfera iluziilor, credințelor, umbrelor, pe când epistema semnifică lumea cunoașterii matematice. Așadar, momentul confruntării dintre individul întors în peșteră, și comunitatea aflată în întuneric este practic un conflict între doxa și epistema, sau –după cum am afirmat mai sus- un conflict între „profan” și inițiat.

          În fine, chiar dacă nu ne pasionează filosofia greacă, și nu dorim să aprofundăm filosofia lui Platon, ar fi bine să înțelegem ceva din mitul peșterii: faptul că adevărul nu vine la noi fără efort; de fapt noi trebuie să mergem spre adevăr. Drumul nu va fi unul ușor, iar societatea în genere îl va ataca pe cel ce s-a trezit la realitate, nedorind să fie deranjată din somnul ei. Totuși, cel trezit din somn are posibilitatea și puterea de a-i elibera pe cei din peșteră de lanțuri. Eliberarea poate să fie dureroasă, dar pe termen lung, mai mult ca sigur că va merita efortul.

 


1.Martin Heidegger-Repere pe drumul gândirii, Ed. Politică, București 1988, Tr.:Thomas Kleinger,Gabriel Liiceanu, pg. 183
2. Martin Heidegger-Repere pe drumul gândirii, Ed. Politică, București 1988, Tr.:Thomas Kleinger,Gabriel Liiceanu, pg. 185
3. Martin Heidegger-Repere pe drumul gândirii, Ed. Politică, București 1988, Tr.:Thomas Kleinger,Gabriel Liiceanu, pg.181                                                            

4. Gheorghe Vladuțescu-Filosofia în Grecia veche, Ed. Albatros, București, 1984, pg. 256                                                                                                                   
5.Martin Heidegger-Repere pe drumul gândirii(Wegmarken), Ed. Politică, București, 1988, Tr.:Thomas Kleinger,Gabriel Liiceanu, pg.179
6. Voltaire-Le dîner du comte de Boulainvilliers (1767): Troisième Entretien
7. Martin Heidegger-Repere pe drumul gândirii, Ed. Politică, București 1988, Tr.:Thomas Kleinger,Gabriel Liiceanu, pg. 184
8. Martin Heidegger-Repere pe drumul gândirii, Ed. Politică, București 1988 , pg. 182
9. Gheorghe Vladuțescu-Filosofia în Grecia veche, Ed. Albatros, București, 1984, pg. 272

Comments

You Might Also Like