Cotidian, Razne

Ce punem în gură: suntem ființe morale când mâncăm carne?

august 1, 2015

                                                                                   Fotografiat de Chris Devour

 

          Una din ocupațiile centrale ale filosofilor [moraliști] este încercarea de a răspunde întrebării „ce înseamnă să trăiești bine, corect”. Această întrebare poate viza modul în care ne raportăm la bine și rău, cât și la probleme precum eutanasia sau avortul. Totuși, oamenii fac deseori greșeala de a ignora un eveniment la care iau parte zilnic; un eveniment aparent banal, ce poate face din ei oameni mai puțini morali, sau poate chiar complici la crimă – este vorba despre acțiunea de a mânca, și nu numai.

         Inițial am devenit preocupat de problemă deoarece doream să-mi îmbunătățesc sănătatea, dar pe parcurs am început să mă întreb dacă nu cumva faptul că mâncăm carne ar trebui să fie [și] un lucru condamnabil; dacă nu cumva suntem ipocriți când spunem că suntem iubitori de animale (în ciuda faptului că mâncăm animale). Nu demult a fost scandalul provocat de festivalul cărnii de la Yulin; eveniment ce i-a determinat pe oameni să pornească petiții pentru a opri masacrarea câinilor. Desigur, faptul că ucidem în masă animale pentru că așa ne zice tradiția este un lucru regretabil, deloc plăcut, dar mă întreb dacă nu cumva facem același lucru și noi când tăiem mielul de Paște sau porcul de Crăciun. Ba mai mult, mă întreb dacă nu cumva industria produselor alimentare nu este un criminal mai mare decât acei oameni care-și respectă tradiția – și dacă noi nu suntem niște ipocriți pentru că blamăm un criminal, în timp ce pe celălalt îl ignorăm, iertăm. De fapt, aici este și problema: nu suntem consecvenți în ceea ce privește viziunea noastră asupra moralității actului de a ucide animalele – suntem de acord să ucidem în masă porci, vaci, păsări, dar ne supără uciderea câinilor. Să fie vorba oare despre o „moralitate selectivă”? – dar asta n-ar confirma faptul că morala este o creație umană, iar omul mai degrabă clasifică problemele morale în „folositor și dăunător” decât „bine și rău? ”

         Nu mă înțelegeți greșit, nu le iau apărarea celor care au ucis câinii: din contră. Spre exemplu, doar în 2014, s-au ucis în S.U.A. 8,666,662 găini. Așadar, ce ne face insensibili în fața acestei realități; ce ne sensibilizează când auzim de festivalul de la Yulin? Multe argumente ce susțin aceste obiceiuri macabre fac trimitere la anumite așa-zise porunci divine ce ne permite nouă oamenilor să „stăpânim pământul”. Alte argumente se învârt în jurul faptului că nu ar fi sustenabil să trăim fără carne, ceea ce este complet fals, având în vedere că anual se aruncă la gunoi o treime din mâncarea produsă (1,3 miliarde de tone). Probabil cel mai slab argument este cel al tradiției, căci el practic ne spune că „dacă bunicii mei au făcut asta (au masacrat mieii și porcii de sărbători), trebuie și eu să fac asta (indiferent dacă este corect sau nu).” Totodată, în mod ironic, chiar Biblia se opune consumului de carne de porc: „porcul are unghia despicata si copita despartita-n doua, dar nu rumega; acesta este necurat pentru voi;” (Dt 14:8, 2Mac 6:18), ceea ce pe mine mă derutează și mai tare: de fapt oamenii ce tradiție respectă? Deseori argumentul tradiției este invocat de oameni pentru a se apăra împotriva schimbărilor; împotriva noutăților care-i copleșesc – sau pur și simplu din comoditate și nepăsare în fața suferinței.

      Am mai auzit de asemenea o altă teorie [aberantă] ce încearcă să salveze industria cărnii; o teorie ce susține că dacă animalele sunt „ucise omenește”, pașnic, este în regulă. Pot confirma că acestor oameni nu le-ar păsa dacă le-ar fi ucisă familia „pașnic” sau brutal, ci mai dergabă faptul în sine i-ar deranja profund. Așadar, cum poți ucide „omenește”, după „standarde europene” [sic] ? De altfel, aceasta nici nu este cea mai mare problemă. Problema este că până să ajungă în punctul în care să fie „bune de ucis”, animalele sunt bătute adesea, ținute înghesuite în cuști, îndopate cu substanțe nocive etc. Animalele sunt astfel ținute împotriva voinței lor în cuști, negându-le instinctele de bază (păsările nici nu pot/ nu au loc să-și întindă măcar aripile).

          S-a încercat în ultima perioadă o reîntoarcere la stilul de viață al omului din paleolitic (dieta paleo), dar și această dietă s-a dovedit a fi o proastă interpretare a stilului de viață „autentic” al omului. Numeroase plante, legume și fructe precum morcovul, broccoli, bananele, castraveții, porumbul, roșiile ș.a.m.d. erau în acea perioadă total diferite de cele de astăzi; fapt ce ne sugerează că dieta paleo promovată în ziua de azi este departe de adevărul istoric – desigur, acest fapt nu înseamnă că dieta nu poate să fie una sănătoasă. De asemenea, problema cu dieta paleo este sustenabilitatea: suntem prea mulți pe acest pământ să trăim doar din cules și vânat (dieta paleo exclude grânele și legumele cu bob).

         Cert este că în mod indirect, prin alegerile noastre în materie de mâncare putem fie să contribuim la masacrul din abatoare, fie să minimizăm suferința animalelor, reducând totodată poluarea aerului și defrișările masive cauzate de zootehnie. Prin alegerile noastre, putem deveni fie complici, fie eroi ce-și apără și întrețin eficient casa: Terra.

         Cinicii ar putea răspunde mai în glumă, mai în serios că și plantele reacționează la durere – ceea ce nu este deloc departe de adevăr. Ultimele experimente științifice au dovedit că și plantele simt durerea, dar dacă nu am mânca nici plante, n-am mai rămâne cu nici o opțiune. Idealul este să încercăm să minimizăm suferința în lume, așadar aș înclina să zic că o soluție ar fi să trecem la o „dietă verde”, vegană – deoarece plantele nu suferă atât de tare, neavând sistem nervos central. Au existat și filosofii morale care sugerau să încercăm să mâncăm mai degrabă carne de pui decât de vacă, deoarece s-ar presupune că vacile suferă mai mult decât puii – dar făcând acest lucru, riscăm să ne conferim un titlu de ființe infailibile, devenind judecători absoluți când vine vorba de suferința în lume. De altfel, problema în sine este una delicată când vine vorba de a minimiza suferința în lume, căci de fiecare dată se pare că cineva iese în câștig, pe când alte vietăți ies în pierdere.

       Îmi amintesc un moment din viața mea care m-a pus pe gânduri. Am mers cu un prieten cu cortul, iar spre seară, nemaiavând mâncare, am decis să pescuim. Știind că el făcuse niște cursuri și o școală de bucătari, m-am gândit că n-ar fi pentru el o problemă să ucidă peștii după ce-i prindem – nimic mai greșit. Am constatat cu uimire că „bucătarul” gurmand nu putea nici măcar să se uite spre peștii care urmau să fie uciși. Eu la rândul meu mă confruntam cu o dilemă, căci la vremea respectivă nu eram un fan al dietei vegane și consideram că este o dovadă de bărbăție să consumăm carne. Mi-am dat seama ce ipocriți eram, deoarece nu puteam concepe să ne procurăm singuri hrana; singurul mod prin care puteam să consumăm carnea era dacă produsul era frumos ambalat. În fine, în cele din urmă am decis eu să-i omor, pentru că eram leșinați de foame. Concluzia la care am ajuns la vremea aceea a fost că ar trebui să ucidem/ vânăm/ pescuim doar dacă este necesar supraviețuirii noastre.

       Omul este o ființă ușor adaptabilă la mediul înconjurător, iar în unele conjuncturi, este aproape imposibil să mănânce altceva decât carne (ex. eschimoșilor) – fapt ce mă trimie cu gândul din nou la dieta paleo. Având în vedere faptul că este impropriu spus dietă paleo (deoarece au existat mai multe diete, în funcție de zona în care trăiau oamenii), unii cercetători confirmă că oamenii mâncau mai degrabă ceea ce aveau la îndemână, indiferent dacă era vorba despre plante sau carne. Astfel, în funcție de anotimp și locație, oamenii se adaptau mediului, consumând hrana locală. Un alt punct puternic subliniat de arheologi și oameni de știință este faptul că dietele [paleo/vegane] promovate azi n-ar fi fost posibile pe vremea aceea, având în vedere faptul că anumite fructe sau legume se găseau pe un continent, pe când altele pe un alt continent. Așadar, mi se pare că ne întoarcem iar la ideea conform căreia omul mai degrabă vede lucrurile drept utile sau dăunătoare, decât rele sau bune – că nevoia de a ne adapta poate fi folosită drept scuză în acest caz. Acest lucru este doar parțial adevărat, deoarece în zilele noastre lucrurile s-au schimbat datorit globalizării care bate la ușă, iar problema uciderii animalelor capătă cu totul altă conotație, având în vedere că avem posibilitatea să trăim hrănindu-ne [în mare parte] doar cu plante. Problema depășește planul binelui și răului, și are efect chiar și în planul „utilului și dăunătorului”, căci este într-adevăr dezirabil să trăim într-o lume curată, fără poluare și schimbări de climă. Pentru a înțelege de ce vorbesc despre poluare, țin să menționez că, 37% din poluarea aerului este datorată fermelor, iar datorită spațiului necesar construirii fermelor, se ajunge la defrișări majore – și acest lucru este doar din cauza lăcomiei oamenilor. Desigur, și suprapopularea Pământului joacă un rol foarte important, iar acest lucru -consider eu- este datorat lipsei educației și măsurii în viața oamenilor.

           În fine, chiar dacă nu vom renunța complet la consumul de carne, un lucru pe care l-am putea totuși face pentru a fi mai morali ar fi să consumăm doar cât avem nevoie; să nu risipim pe cât posibil mâncarea și resursele planetei [care sunt limitate]. Probabil că în mod indirect, ducând o viață sănătoasă, putem zice că salvăm planeta, devenind ființe [mai] morale. Un alt lucru pe care ar trebui să-l luăm în considerare ar fi această „morală selectivă” ce într-un fel dă de gol faptul că nici măcar noi nu credem într-un bine în sine, absolut, ci mai degrabă ne raportăm la diverse acțiuni în funcție de cât de util sau dăunător ne este să le săvârșim. În alte cuvinte, singurul criteriu pe care ne bazăm când împărțim animalele în „protejate” și „de mâncare” este strict unul personal, fără nici un fundament. Acest lucru a fost criticat de vegani mult timp și a fost folosit în campaniile de promovare a dietei și stilului lor [sănătos și moral] de viață. Ei pun o întrebare simplă, dar foarte profundă: „de ce-l iubești pe unul, dar îl ucizi pe celălalt” – deseori apare întrebarea pe un panou alături de o poză cu un pui de pisică și un vițel. Chiar îmi amintesc că văzusem odată un afiș cu un fermier care-și mângăia pisica ce mânca carne (de vită/ pasăre/ porc) dintr-un castron, în timp ce animalele de la fermă stăteau aliniate în fața pisicii. Desigur, nu insinuez că pisica n-ar trebui să mănânce carne, dar cred că mai degrabă mesajul este orientat spre noi; vizând atitudinea noastră față de consumul de carne și imparțialitatea noastră. În alte cuvinte, crima este crimă indiferent de preferințele noastre – asta n-ar însemna că cei din „poliția animalelor” ar trebui să fie obligatoriu vegani? Ar fi de-a dreptul ridicol să protestezi pentru drepturile animalelor sau să faci parte din poliția animalelor, iar după program să mergi la fast-food.

       În istorie, au fost diverse momente care au marcat trecerea de la o etapă întunecată, la una mai puțin întunecată. Spre exemplu, una din luptele cu care s-a confruntat societatea a fost cea împotriva rasismului în America (eliberarea sclavilor de culoare), apoi încercarea de a le oferi femeilor drepturi egale pentru a nu mai fi considerate inferioare bărbaților (lucru care datorită tradiției și religiei este încă imposibil în anumite regiuni din lume). În fine, am putea spune că azi, mai mult ca niciodată ne confruntăm cu această problema: încercarea de a sparge barierele între specii, de a trece peste specisism (discriminarea de specie).

         Provocarea pe care o întâlnim este aceea de a uita totate acele legi sau tradiții vechi, prăfuite, nefolositoare, dăunătoare și să le înlocuim cu noi legi, să ne stabilim noi „tradiții”, obiceiuri. Pe viitor, cred că ar fi bine să nu ne mai hazardăm să arătăm cu degetul spre alți oameni care-și respectă tradiția, în timp ce mâinile noastre sunt pătate cu sânge – la propriu. De asemenea, cred că ar fi bine să ne examinăm dieta, să vedem dacă ceea ce ne punem în gură ne face sau nu mai puțin morali.

P.S.

      Acest articol nu vorbește despre cât de sănătoasă este o dietă sau alta, ci mai degrabă vizează moralitatea acțiunilor noastre și modul în care ne raportăm la suferința animalelor. De asemenea, este un apel la solidaritate, fraternitate și egalitate – căci Pământul este casa tuturor, iar dacă decidem că vrem să ne batem joc de singura noastră casă, este foarte posibil ca și „casa să-și bată joc de noi” în cele din urmă.

Comments

You Might Also Like