Jurnal, Razne

Ce ne învață muntele

aprilie 23, 2016

    În scrisorile sale către Lucilius, Seneca ne îndeamnă să revenim periodic la un stil de viață cât mai simplu pentru a ne antrena spiritul și pentru a putea ulterior să apreciem lucrurile din viața noastră [la adevărata lor valoare]. Învățăm deseori că de fapt avem nevoie de foarte puține lucruri pentru a fi fericiți, iar experiența sublimului poate fi trăită în cele mai izolate locuri. La munte înveți foarte repede că un bagaj prea încărcat te poate îngreuna, că simplitatea e cheia pentru a reuși să parcurgi un drum dificil. Lucrurile materiale sunt simple instrumente, iar lacomia și un orgoliu prea greu sunt obstacole imposibil de depășit. În schimb, niciodată nu strică să ai unul sau mai mulți prieteni de nădejde alături.

       Amintind un principiu de bază din filosofia taoistă, consider că atunci când vine vorba de drumeții, într-adevăr drumul este însăși destinația. În alte cuvinte, nu cred că putem aprecia cu adevărat destinația dacă nu am depus un efort să ajungem în vârf. Și catharsisul, transformarea se produce mai degrabă pe traseu decât la destinație: destinația să fie doar recompensa pentru efortul depus. Un drum cu telecabina până în vârful muntelui poate suna tentant, dar înfruntarea cu sinele o experimentăm doar depunând efort, încercând să ajungem în vârf pe propriile picioare. Și n-aș fi putut trăi bucuria de a vedea salamandre, tritoni, iepuri sau căprioare dacă aș fi ales drumul scurt.

Untitled

[Salamandră, un miel care tocmai s-a născut, tritoni și sute de brândușe]

         Dar oamenii se tem să se întoarcă chiar și pentru o secundă la natură: cu toții se îmbulzesc în zonele cele mai accesibile, unde se îmbuibă cu bere și grătare, distrugând mai degrabă natura decât să coexiste cu ea. De altfel, o ieșire prea controlată în natură nu ne poate învăța nimic. Cei mai mulți oameni își parchează mașinile cât mai aproape de destinație (nu cumva să umble 2m pe jos), pornesc muzica tare și se îmbată. Dar vai, ce experiență extraordinară au trăit în natură! De fapt, fac exact ceea ce ar fi făcut și în oraș, adică nimic util.

          În fine, pe măsură ce înaintezi prin pădure, egoul dispare treptat: nu te mai interesează dacă ești plin de noroi, dacă ai frunze-n păr sau dacă-ți stă aiurea freza. Din contră, vei simți nevoia de a te arunca în iarbă, să stai în liniște și să te uiți la cer, ascultând vântul și susurul apei – și asta va fi singura muzică de care vei avea nevoie. Probabil provocarea vine în momentul când – precum omul din alegoria peșterii – trebuie să te întorci în oraș și să te adaptezi din nou la normele sociale. Eu unul m-am amuzat teribil când m-am întors de la munte și am decis să merg de la gară pe jos până acasă…plin de noroi. A fost un test pe care mi l-am dat singur: am vrut să văd dacă m-am schimbat în vreun fel, dacă mai mă afectează în aceeași măsură modul în care mă percep ceilalți. A fost un exercițiu stoic care m-a readus cu picioarele pe pământ.

P1010945-horz

          Un lucru pe care l-am observat este faptul că o prietenie se leagă cel mai bine când trebuie să depui împreună cu alți oameni un efort. Ba mai mult, având în vedere că în mod firesc, în natură scăpăm ușor de inhibiții, mersul pe munte se transformă într-un soi de terapie [în grup]. Și întorcându-mă la stoicism, nu pot să nu subliniez faptul că atâta timp cât te afli cu prietenii în vârful muntelui, nu aveți nevoie de absolut nimic să vă simțiți bine. Dar este într-adevăr o provocare să stai în liniște, departe de tehnologie, față în față cu gândurile, temerile tale – poate de-asta oamenii se feresc de liniște chiar și în mijlocul naturii.

       Omul întors din natură vede lucrurile mult mai clar: este recunoscător pentru confortul pe care-l are în oraș, apreciază mâncarea simplă, un pat modest și învață că nu are nevoie de multe pentru a duce o viață bună. În plus, îți dezvolți imunitatea în fața condițiilor aspre, și data viitoare când plouă sau pierzi autobuzul, nu-ți va fi greu să mergi câțiva kilometri pe jos. De asemenea, un lucru interesant pe care l-am observat la munte este sentimentul de comunitate pe care-l simți imediat, care n-are cum să nu te farmece. Toți oamenii se salută între ei indiferent dacă se întâlnesc la poalele muntelui sau în vârf, de parcă ar face parte dintr-o mare comunitate. Iar sfaturile și ajutorul vin mereu când ai nevoie de ele.

Manuel Cojocaru Athanor Bucegi

       E greu să nu idealizezi muntele, dar cred că până și obstacolele contribuie la starea de bine resimțită după o lungă drumeție. Concluzionând, cred că întoarcerea în natură este cea mai bună meditație, căci ne îndepărtăm pentru câteva momente de construcțiile sociale care ne orbesc în oraș și revenim la starea naturală (sau încercăm să ne apropiem de ea). La munte învățăm să ne cunoaștem limitele, dar avem totodată revelația simplității.

Manuel Cojocaru Munte Bucegi

 

 

Comments

You Might Also Like