Eseuri, Razne

Dincolo de bine și de rău – despre prejudecățile filosofilor

mai 21, 2016

        „Dincolo de bine și de rău” este o scriere târzie a lui Nietzsche, plasându-se cronologic între „Așa grăit-a Zarathustra” – unde Nietzsche vorbește despre „moartea lui Dumnezeu”, crearea sinelui și profeția omului nou (sau a Supraomului) –  și „Genealogia moralei”, unde Nietzsche va duce mai departe proiectul anti-moralist început în „Dincolo de bine și de rău”, vorbind despre „morala sclavului” și „morala stăpânului”, atacând totodată cu înverșunare creștinismul. Mai târziu, în „Ecce Homo”, Nietzsche spune despre „Dincolo de bine și de rău” că „această carte (1886) este în toate aspectele ei esențiale o critică adusă modernității, științelor moderne, artelor moderne, neexcluzând de aici nici politica modernă […] În ultimă analiză, cartea este o Școală a gentilomului, noțiunea aceasta fiind înțeleasă într-un mod mai spiritual și mai radical decât a fost înțeleasă vreodată.”[1]

         Încă din prefață, Nietzsche atacă filosofii din trecut, spunând că teoriile lor au fost „doar un fel de copilării distinse și stângăcii de începător”[2], că superstițiile populare au stat drept fundație pentru edificiile filosofice ale trecutului (ideea de superstiție populară va fi adusă din nou în discuție în „Genealogia moralei”, când Nietzsche vorbește despre cum creștinismul a „contaminat” filosofii moraliști). Mai departe, el trasează o paralelă între platonism și creștinism, încercând să reducă teoriile filosofice care cuprind ideea de „Bine absolut” la un numitor comun: „creștinismul este un platonism pentru <norod>”[3].

         Dacă în prefață se prefigurează critica asupra „ideii de bine în sine”, a moralității absolute, în primul capitol (intitulat sugestiv „Despre prejudecățile filosofilor”), Nietzsche aduce în discuție termenul de perspectivism. În gândirea nitzscheeană,  perspectivismul ocupă un loc central, căci odată ce apare această idee în sfera filosofiei, concepte precum „bine” și „rău” riscă să devină relative, iar ideea unei cunoașteri metafizice obiective este respinsă. În acest sens, Nietzsche susține că orice idee se naște dintr-o anumită perspectivă, că nu putem avea pretenția cunoașterii unor așa-zise lucruri în sine – sau că aceste „lucruri în sine” nici măcar nu există – ( în prefață el dă drept exemplu „spiritul pur” și „Binele în sine” la Platon) și că nu există teorii epistemologice sau morale absolute. Desigur, și această poziție filosofică este criticabilă, iar una din cele mai cunoscute replici la adresa perspectivsimului se naște chiar din interiorul teoriei. Așadar, întrebarea pe care ne-o putem pune este următoarea: „nu este cumva ideea de perspectivism o simplă perspectivă la rândul ei?”

          Nietzsche se întreabă „ce anume din noi năzuiește la acest <adevăr>”[4], criticând cumva această preocupare a metafizicienilor de a atinge un „adevăr științific”(sau obiectiv) în ciuda imposibilității fizice de a părăsi perspectiva [provizorie] din care privim lucrurile. Or Nietzsche consideră ca ar trebui mai degrabă să acordăm o importanță mai mare aparenței, voinței de a înșela, egoismului, și ardorii decât adevărului, veridicității și altruismului adică trebuie să luăm în calcul și elementul psihologic când vorbim despre perspectivism, deoarece „adevărul” poate fi mistificat când trece prin-un „filtru stricat”. Mai departe, Nietzsche descrie „filosofia dincolo de bine și de rău” drept o filosofie ce admite faptul că Neadevărul este o condiție a vieții, o filosofie ce se opune primejdios sentimentului  obișnuit al valorilor.[5] De altfel, această idee o întâlnim mult mai explicit în „Știința voioasă”, când Nietzsche se distanțează de tradiția filosofică printr-un citat celebru: „Noi însă vrem să devenim ceea ce suntem, cei noi, cei unici, cei fără de asemănare, ce-i ce-și sunt proprii legiuitori, cei ce se creează pe sine!”[6] Astfel, Nietzsche consideră că tipul omului superior își creează propriile legi, iar în lipsa obiectivității morale, filosoful are „datoria de a fi neîncrezător,  de a privi lumea dușmănos din toate abisurile bănuielilor”[7] Și înainte de a fi scris „Dincolo de bine și de rău”, Nietzsche vorbea prin glasul lui Zarathustra sugerându-le ucenicilor să-l renege (să respingă autoritatea) pentru a se crea pe sine.

        Revenind la critica lui Nietzsche asupra filosofilor, Nietzsche aduce un argument psihologizant pentru a-și susține teoria referitoare la modul în care se nasc filosofiile, și anume el susține că „orice mare filozofie de pînă acum a fost confesiunea autorului ei, constituind un fel de memorii neintenţionate sau neobservate[…] în cazul filozofului nu există nimic impersonal; îndeosebi morala sa este cea care oferă o mărturie hotărîtă şi hotărîtoare despre cine este el – adică, în privinţa ierarhiei celor mai intime instincte ale naturii sale.”[8]. În fond, filosoful nu poate să se desprindă de „convingerile sale”când filosofează.

        Un exemplu pe care Nietzsche-l aduce în discuție pentru a-și susține teoria este cel al filosofiei stoice, care-l îndeamnă pe om să „trăiască în armonie cu natura”. Or acest lucru – conform lui Nietzsche – este de-a dreptul ironic, deoarece o ființă conform naturii ar fi mai degrabă indiferentă, lipsită de intenții, milă și dreptate, pe când stoicii vorbesc constant despre virtute. Așadar, greșeala stoicilor este aceea de a adapta natura la filosofia (perspectiva) lor, astfel încât întreaga relație om-natură este inversată, înțeleasă greșit. Stoicii privesc natura din perspectiva propriei construcții,  „filosofia creează lumea potrivit imaginii ei”[9].

        În discuția referitoare la problema adevărului, Nietzsche amintește și de „fanaticii puritani ai conștiinței” (nihiliști) pe care-i critică pentru alegerea lor de „a muri culcaţi mai degrabă pe un Nimic cert decît pe un Ceva nesigur.”[10] El consideră că aceia care trec de stadiul nihilist sunt gânditorii cu adevărat puternici, plini de viață care în ciuda neputinței de a cunoaște adevărul, aleg să-și creeze propriile legi, „adevăruri”.

Fotografie de Chris Devour


[1] Friedrich Nietzsche- Ecce Homo, Ed. Humanitas, București, 2012, pp. 128-129
[2] Friedrich Nietzsche- Dincolo de bine și de rău, Ed. Humanitas, București, 1991, pg. 5
[3] ibidem, pg. 6
[4] ibidem, pg. 9
[5] Friedrich Nietzsche- Dincolo de bine și de rău, Ed. Humanitas, București, 1991, pg.12
[6] Friedrich Nietzsche-Știința voioasă, Ed. Humanitas, București, 2006, pp. 212-213
[7] Friedrich Nietzsche- Dincolo de bine și de rău, Ed. Humanitas, București, 1991, pg. 46
[8] ibidem, pp. 13-14
[9] ibidem,  pg. 16
[10] ibidem, pg. 17

Comments

You Might Also Like