Jurnal, Razne

10 cărți care m-au schimbat

iunie 13, 2016

      A trecut un an de când am început să scriu pe blog. M-am schimbat mult între timp, și acest lucru se reflectă și în articolele pe care le scriu. Am avut perioade când mă întrebam dacă mai are rost să scriu. Mă uitam în urmă la textele mele mai vechi, și îmi dădeam seama că nu mai cred în totalitate în ceea ce am susținut în trecut. Dar metafora transformării sinelui în Athanor a rămas totuși ideea centrală, chiar dacă am schimbat de mai multe ori tematica blogului. În fine, ar fi fost de-a dreptul ironic să-i încurajez pe oameni să se schimbe, iar eu să rămân același. Textele mai vechi nu-mi displac în totalitate, deși am fost de câteva ori tentat să le șterg. M-am gândit să le las drept mărturire a unei schimbări: dintr-un ceva aflat în eroare, dar sigur pe sine, într-un habar-n-am-ce care se îndreaptă spre nimic. Și totuși, cred că într-un final s-a meritat să-mi schimb viziunea, „filosofia de viață”, chiar dacă n-a fost deloc plăcut să las în urmă o parte din mine (prejudecăți, credințe nefondate de care mă agățam fiindu-mi frică că voi rămâne fără un sens în viață), iar un factor esențial transformării a fost educația, respectiv cărțile pe care le-am citit.

     Nu am pus cărțile în vreo ordine (e.g. începând de la cea mai importantă, până la cea mai puțin importantă etc.); am construit lista pe măsură ce mi-am amintit de ele.

    1.David Hume – Cercetare asupra intelectului omenesc

        Îmi amintesc când l-am studiat pe Hume pentru prima dată la facultate. Îmi era rușine de faptul că nu m-am gândit până în acel moment la lucrurile pe care le-a spus filosoful scoțian în urmă cu 300 ani. Ceea ce apreciez enorm la David Hume este stilul de a scrie filosofie. Sunt sigur că un copil [inteligent] de 9 ani ar putea să citească „Cercetare asupra intelectului omenesc” fără probleme, și ar înțelege perfect ideile principale. Acest lucru nu înseamnă că Hume este un filosof neînsemnat, din contră. Faptul că reușea să scrie atât de simplu este un mare avantaj în lumea filosofiei, unde deseori ai impresia că unii se ascund în spatele unor formule complexe tocmai pentru a da impresia că spun ceva măreț (când de fapt nu spun nimic concret). De altfel, Kant spunea în „Prolegomene” că Hume l-a deșteptat din „somnul dogmatic” – cu siguranță m-am trezit și eu [parțial] din somn când l-am citit. Textele sale mi-au deschis calea spre un alt gen de filosofie (analitică), iar mai apoi l-am descoperit pe Karl Popper și Rudolf Carnap. Îl recomand pe Hume cu toată căldura celor care vor să se apuce să studieze filosofie!

    2.Seneca – Scrisori către Lucilius

        În adolescență (16-18 ani) citeam în paralel Cioran, puțin Nietzsche și multă filosofie orientală. Mă atrăgea în special buddhismul și daoismul deoarece simțeam că sunt filosofii care vizează modul în care ne trăim viața: filosofia era deci un stil de viață. Acest lucru l-am găsit mai târziu în stoicism, citind textele lui Seneca. Atât filosofia daoistă (pe care o întâlnim în Dao de Jing), cât și cea stoică pot fi utile în momentele dificile din viața noastră, când pierdem pe cineva drag, se întâmplă o nenorocire sau ne confruntăm cu neprevăzutul. De asemenea, Seneca era un critic al societății în care trăia, mustrându-i adesea pe romanii care se lăfăiau cu burțile pline în băi fierbinți, care mâncau până vomitau (doar ca să o ia de la capăt).

  3. F.M. Dostoievski – Demonii

        În general evit beletristica, deoarece mă plictisește teribil descrierea în amănunt a unor fapte istorice/ din viața unor oameni. Prefer să discut despre idei, nu despre fapte sau oameni. Dar nu voi uita momentul când m-am decis să citest „Adolescentul” de Dostoievski, și am simțit că autorul vorbește în locul meu. Personajele lui Dostoievski sunt adeseori dezumanizate: tineri extrem de naivi care riscă totul pentru adevăr, oameni tulburați de idei filosofice care prin dialog reușesc să scoată la iveală niște adevăruri tulburătoare …și mulți aristocrați ruși. În „Demonii”, ceea ce mi s-a părut interesant este problema nihilismului care lovește societatea rusă, dialogurile și monologurile personajelor. Îl recomand pe Dostoievski deoarece cărțile sale au un substrat puternic filosofic și psihologic, care îmbină evenimentele din viața aristocraților ruși cu idei filosofice ce au influențat mai târziu artiști precum Andrei Tarkovski sau scriitori precum Albert Camus.

 Dostoievski -Demonii Athanor

                          [Fragment din „Demonii”]

   4.Friedrich Nietzsche- Genealogia moralei

       L-am citit pe Nietzsche pentru prima dată pe la 17 ani, când am găsit în biblioteca două cărți: „Cazul Wagner” și „Genalogia moralei”. Am început cu „Cazul Wagner”, deoarece avea mai puține pagini. L-am detestat pe Nietzsche și am zis că nu voi mai citi niciodată vreo care de a lui. Mi se părea un nebun. Totuși, îmi plăcea felul său de a scrie; îmi dădea impresia că ține un discurs în fața unui batalion. Mă amuza doar. Apoi am citit „Genealogia moralei” și devoram fiecare pagină cu poftă: simțeam că însfărșit cineva a înțeles un mare adevăr și are curajul să-l expună (același lucru l-am simțit și când l-am citit pe Dostoievski, Cioran sau Camus). L-am apreciat foarte mult pentru curajul său de a distruge vechile norme, de a privi problema din altă perspectivă. Deși vă recomand să-i citiți textele, menționez că în cazul lui Nietzsche este nevoie de puțin mai multă atenție pentru a nu-l interpreta greșit.

  5.Emil Cioran – Cartea amăgirilor

        Crescând într-un mediu foarte religios (primii 6 ani de școală i-am făcut la Liceul Teologic Greco-Catolic din Oradea), avându-l pe bunicul meu care era preot, mi-am dorit și eu o perioadă să ajung preot, și aveam o credință destul de puternică. În timp însă, simțeam tot mai mult că religia mă constrânge, că-mi reprim multe și că „omul bun” e de fapt omul slab. La 17 ani, când mă întorceam de la Olimpiada națională de Arte din Craiova, știind că mă voi plictisi teribil pe tren până la Oradea, m-am gândit să-mi iau o carte. Trenul urma să plece în scurt timp, așa am mers într-un supermarket la raionul cu cărți și am ochit coșul cu reduceri. Am găsit „Despre Franța”, de Emil Cioran la un preț ridicol, așa că am zis să o iau. Am citit toată cartea dintr-o suflare pe tren. Exact ca în cazul lui Nietzsche, l-am detestat pe Cioran, și mă plictisea îngrozitor discursul său despre Franța și Europa. Totuși, am întâlnit mici frânturi de idei care erau ca o terapie pentru mine, care mă ajutau să trec de blocajul mental pe care mi-l formase creștinismul. Am citit ulterior mai multe cărți de Cioran, dar consider că „Cartea amăgirilor” este cea mai sinceră. Cioran nu este un filosof care construiește (după unii nu este un filosof deloc); el demolează totul. Dar felul său de a formula ideile m-au făcut deseori să tresar, deoarece mă regăseam complet în paginile sale. Neavând pe nimeni care să-mi ințeleagă frământările sau care să mă îndrume, am găsit la vremea aceea în Cioran un aliat. Apreciam stilul său nefiresc de sincer, patetic. Mă dezgusta faptul că oamenii sunt prea slabi să recunoască anumite adevăruri negre (lucru pe care-l întâlneam la creștini), că oamenii preferă să citească „The secret”, în loc să aibă tăria să înfrunte un adevăr sumbru (lipsa de sens a vieții).

  6.Platon – Dialogurile socratice

       Ceea am apreciat când am citit Platon nu a fost teoria sa despre Idei, sau despre frumos, ci mai degrabă modul în care Socrate dialoga cu interlocutorii săi. Mi-a plăcut nespus de mult faptul că Socrate reușea prin dialog să-l facă pe celălalt să-și dea singur seama că greșește. De asemenea, consider că orice tânăr pasionat de filosofie ar trebui să citească „Alegoria peșterii”, pentru a putea ulterior să-i răspundă cuiva care-l întreabă:„la ce e bună filosofia?”  N-aș zice că Platon m-a schimbat prea mult, dar cu siguranță mi-a făcut mare plăcere să-l citesc.

  7.Andrei Tarkovski – Sculptând în timp

         Mai  toată viața mea am pictat, desenat, modelat în lut etc. De mic m-a pasionat arta, am reuștit să-i conving pe ai mei să mă mute la un liceu de arte în clasa 7-a, am obținut un atestat în pictură și un premiu în cadrul Olimpiadei de Arte… și am zis că nu voi mai picta în viața mea…de mai multe ori. Mi-am pierdut treptat pasiunea pentru artă, deoarece mă dezgusta snobismul și superficialitatea artiștilor, a criticilor de artă și a burghezilor care discută artă fără să o înțeleagă. Am avut mereu convingerea că arta trebuie să fie un manifest, ceva care să te șocheze, să te schimbe, un instrument filosofic. Totuși, tot mai mult în artă se pune accentul pe un gust estetic construit social (o iluzie), și tot mai puțin arta e ceva demn de luat în seamnă. În alte cuvinte, arta a ajuns o afacere, artiștii sunt niște inculți fără demnitate, care ar face orice să-și promoveze mizeriile. Ceea ce am întâlnit în filmele lui Tarkovski, iar mai apoi în cartea sa a fost exact această idee: că artistul TREBUIE să șocheze, să deranjeze societatea, să caute un sens al vieții – Tarkovski definind artistul se apropie de definiția filosofului (care a devenit și el azi o caricatură, un produs fără substanță). I-am citit cartea simțind la fiecare paragraf că trebuie să-l aprob, că vorbește în locul meu. Recomand cartea sa deoarece definește foarte bine rolul artei, respectiv al artistului. Desigur, trebuie să-i vedeți filmele înainte de a-i citi cartea („Călăuza” e filmul meu preferat).

    IMG_5335-vert-horz

[Fragment din „Sculptând în timp” ]

  8.Mircea Eliade-Oceanografie

          Am citit această carte într-o perioadă tulbure din viața mea, când am trecut prim mai multe schimbări. Am apreciat la Eliade curajul de a scrie, spiritul tânăr gata să răstoarne lumea cu susul în jos. Deși cartea este destul de „neșlefuită”, fiind publicată în 1934, când Eliade avea doar 27 ani, am apreciat tocmai faptul că nu și-a cenzurat nici un gând, că s-a compromis total în scris, că a avut curajul să spună niște lucruri pe care mulți le simțim, dar ne stânjenim să le expunem. De altfel, chiar când voiam să-mi șterg blogul, am dat de această carte și am căpătat curaj să scriu. Îmi era (și încă-mi este) mereu frică de faptul că sunt lucruri pe care nu le cunosc, că e posibil să scriu niște lucruri care nu sunt adevărate, că teoriile expuse de mine sunt imperfecte și că nu voi putea scrie niciodată ceva de valoare, că nu voi putea fi niciodată sigur că sunt pregătit să scriu. În schimb, Eliade înfruntă această idee cu „obrăznicie”: „de ce să aștept 10 ani până să scriu ceva? poate în 10 ani mor”.

         9.Albert Camus – Străinul

         „Străinul” lui Camus se aseamănă cu personajele dezumanizate ale lui Dostoievski care-și trăiesc viața absurdă ghidându-se după o mare idee. Venind ca o completare a nihilismului lui Dostoievski sau Cioran, absurdismul surprinde aspectul ironic-tragic al vieții, integrând totodată atitudinea stoică asupra neprevăzutului. Personajul principal este ca o umbră, participă pasiv la acțiune (chiar și atunci când Meursault apasă pe trăgaci, el este tot absent), se resemnează în fața tragicului – sau mai bine zis tragicul îl lasă indiferent. Nu plânge la înmormântarea mamei sale, este indiferent în fața normelor sociale și îl plictisesc groaznic discuțiile. Meursault reprezintă probabil tot ceea ce ne este nouă frică să fim; ceea ce în mod natural am fi dacă n-am mai respecta anumite norme sociale. N-aș spune că m-a schimbat „Străinul”, dar acest lucru se datorează probabil faptului că l-am citit pe Dostoievski înainte. Camus este un scriitor foarte bun, vizibil influențat de Dostoievski (a și scris o piesă de teatru pornind de la „Demonii”). În 1957 Camus a primit premiul Nobel pentru literatură.

     10.Friedrich Nietzsche-Asa grait-a Zarathustra (sau „Știința voioasă”)

N-am știut dacă să aleg „Așa grăit-a Zarathustra” sau „Știința voioasă”, așa că le-am îngrămădit pe amândouă. Nietzsche este un filosof important, deoarece odată cu el, se termină o perioadă din istoria filosofiei (modernitatea), și începe o nouă eră. „Așa grăit-a Zarathustra” și „Știința voioasă” deopotrivă mi-au plăcut pentru că pun accentul pe crearea de sine. Nietzsche vorbește despre scara noastră de valori care este prost clădită, despre voința de a-ți depăși maestrul (despre Zarathustra, care-și îndemna discipolii să-l renege), despre om și Supraom, dar și despre o filosofie a viitorului.

    11.(O mențiune importantă/ concluzie) Rudolf Carnap – The elimination of Metaphysics Through Logical Analysis of Language

         Când am scris acest articol am avut în vedere următorul aspect: să pun pe listă cărți accesibile unui grup mai mare de oameni. Totuși, dacă ar fi să clădesc o ierarhie pornind de la textul care m-a influențat/ schimbat cel mai mult, terminând cu cel care m-a influențat cel mai puțin, probabil că acest text ar fi dacă nu pe primul loc, atunci pe locul doi sau trei. Împreună cu textele lui David Hume și Karl Popper, textul lui Rudolf Carnap m-a trezit dintr-un „somn dogmatic”. Deși ardea în mine latent revolta împotriva unui anumit gen de filosofie, până când nu i-am citit pe autorii enumerați, nu am reușit să las în urmă cu totul anumite teorii aberante în care credeam. La schimbarea aceasta au contribuit și textele lui Nietzsche și Cioran, dar în mod neașteptat, și studierea textelor de filosofie politică m-au ajutat în acest sens. De altfel, cultura (și filosofia) ne ajută să observăm că există mai multe puncte de vedere asupra aceleiași probleme, că în anumite situații nu există o soluție care să mulțumească pe toată lumea (sau în cazul filosofiei politice, toate clasele sociale și indivizi în particular). Poate că finalitatea culturii este tocmai absurdismul lui Camus, sau nihilismul lui Cioran: omul devine conștient de anumite aspecte absurde ale vieții, rămâne fără reper și disperă.

Voi ce citiți?

Comments

You Might Also Like