Jurnal, Razne

Cronicile absurdului – cum aproape am ajuns homeless

iulie 3, 2016

       În tragedie și comedie deopotrivă, evenimentele aparent neînsemnate de la începutul narațiunii ajung  deseori să degenereze într-o situație cu totul absurdă.  Ca un bulgăre care se rostogolește la vale. Evenimentele care s-au petrecut în urmă cu câteva zile au contribuit pe nesimțite la ceea ce avea să fie o noapte a absurdului. Tragicul s-a îmbinat cu comicul dând naștere unui nonsens. Pățania în sine n-ar fi fost însemnată dacă n-ar fi venit pe fondul a mai multor ghinioane care mi-au testat răbdarea și spiritul de stoic, așa că mă văd nevoit să prezint și evenimentele care au precedat seara în care am rămas pe străzi.

          Totul a început joi, în data de 30 iunie 2016, când m-am urcat în trenul ce avea să mă ducă din Oradea până în București. Știind că drumul avea să dureze cel puțin 12 ore, mi-am pregătit un film (Tarkovski- The sacrifice), iar cu ocazia asta aveam să testez laptopul pe care-l cumpărasem cu o zi în urmă. Am stat treaz până târziu, iar când a venit momentul să adorm, n-am reușit din cauza frigului din compartiment și a disconfortului. Aparent, aerul condiționat era dat pe maxim. Am reușit într-un final să ațipesc o oră-două, și am ajuns în București mort de oboseală. Iau un taxi spre casă, iar după ce ajung îl sun pe un prieten, Andrei, să-l întreb dacă nu vrea să ieșim la un antrenament mai spre seară. După ce terminăm de vorbit, îmi vine ideea să dau o fugă până la munte, așa că-l sun din nou pe Andrei si îi propun să mergem sâmbătă la munte. El acceptă bucuros. Între timp, eu încercam să mă țin ocupat  să nu adorm, pentru că trenul avea să plece ziua următoare la 6 dimineața, așa că m-am gândit că ar fi bine să nu-mi stric somnul. Vine seara, ieșim în parc să facem mișcare și terminăm undeva pe la ora 12 pm. Deja era târziu, și eram foarte obosiți amândoi. Ajung în fața blocului și observ că nu este curent în bloc. Era a treia oară când se lua curentul în acea zi. Urc pe scări în grabă și intru în apartament. Între timp observ că nu am baterie la telefon, așa că-l sun pe Andrei și-i spun că nu am cum să-mi setez alarma care să mă trezească dimineața. Mă gândesc să-mi încarc telefonul de la laptop, doar că bateria laptopului murise pe tren. Eu l-am pus în priză totuși în speranța că va reveni curentul în scurt timp. Îl sun pe Andrei din nou și îi explic situația. Ajungem la concluzia că ar fi bine să vin la el, să plecăm la dimineață împreună spre gară. Îi spun să-mi dicteze adresa lui, că sigur sigur mi se va descărca bateria în câteva minute. Îmi fac duș cu lampa cu leduri legată de cap, ca un miner. Apoi îmi fac bagajul repede: doar strictul necesar. În timp ce mâncam, observ că mașina de spălat pe care o pornisem când am plecat de acasă se blocase cu hainele în ea. Ce dependenți suntem de electricitate. Termin de mâncat și mă grăbesc să iau un taxi. Pe drum observ că telefonul s-a închis. Ajung la Andrei, încercăm să dormim, dar nu reușim să dormim decât două ore din cauza căldurii. Se acumula oboseala.

      În dimineața plecării, ne trezim amandoi foarte greu, facem o cafea și pornim spre gară. Deoarece n-am avut curent și implicit lumină, n-am reușit să-mi mai pun pachet cu mâncare de acasă – nici Andrei n-a avut timp să-și gătească-, așa că m-am văzut nevoit să cumpăr ceva din gară.  În fața mea, la chioșc, era o doamnă care vorbea spaniolă și se certa intens cu cea care nu înțelegea nimic din ceea ce îi era comunicat. Între timp, Andrei îmi face de la distanță niște semne. Eu îi zic că vin imediat. Îi spun în grabă doamnei de la chioșc că vreau patru sandwichuri și între timp atât eu, cât și vânzătoarea îl auzim pe Andrei cum strigă „ne pleacă trenul”. Ea profită de ocazie, și se preface că nu știe cât rest trebuie să-mi dea, crezând că îi voi lăsa bacșiș 30 lei rest. Eu aștept să-mi dea restul și-mi pierd răbdarea. După ce-mi pierd răbdarea, constat că am pierdut și trenul.Ploaie pe Jepi Manuel Cojocaru

                                                                                       [Prima ploaie, o ploaie ușoară]

      Ne decidem în cele din urmă să luăm trenul următor spre Bușteni. După ce ajungem, ne aprovizionăm cum mâncare și pornim pe Jepi până la cabana Caraiman, de unde aveam să mergem la Crucea Eroilor Neamului. Drumul nu era neapărat greu dar noi eram foarte prost echipați și morți de oboseală. Eram încălțați cu niște teniși de alergat și nu eram prea bine protejați de ploaie.  Începe să plouă. Urcăm pe stâncile alunecoase, ne ținem de lanțurile ude și ajungem la cabană. Începe să plouă torențial. Mâncăm ceva repede și ne hotărâm să urcăm mai sus. Voiam amândoi să vedem cum e să „intri într-un nor”. Ajungem sus, pe la 2300m, dăm bot în bot cu câteva capre de munte (bine că nu erau urși!), facem câteva poze și ne întoarcem pe același traseu pe care am pornit. Aveam tren la 19:20 și trebuia să ne întoarcem în 2-3 ore înapoi de la Crucea Eroilor Neamului. Mâncare nu mai aveam, iar apă mai aveam doar câteva guri. Începe să plouă torențial din nou, apa reușește cumva să pătrundă și prin pelerină și ghiozdanul impermeabil și ni se udă aproape toate lucrurile. Găsim o stâncă sub care ne putem ascunde  de ploaie, dar ne dăm repede seama că ne este prea frig și nu putem staționa.  Ne schimbăm de haine și decidem să continuăm traseul prin ploaie, căci norii erau foarte negri, iar furtuna nu dădea semne că are să se oprească prea curând. Din cauza oboselii confundam buștenii căzuți cu urși, jderi, pisici și chiar hiene. Aveam amândoi râni în talpă, dureri de genunchi și de spate și eram extrem de obosiți. Am reușit totuși să facem traseul dus-întors în timp record, având în vedere condițiile nefavorabile. Totuși, faptul că ne-am orpit sus să facem poze ne-a încetinit mult, așa că am pierdut din nou trenul. Ajungem la gară cu ultimele forțe, aflăm că mai este un tren care merge spre București la 21:40, dar că are o întârziere de 40 minute. Trenul ajunge în gară după o oră, ne urcăm și pornim spre București. Odată ajunși în gara din București, ne salutăm și plecăm fiecare spre casa lui. Încerc să găsesc un taxi: „până în Piața Universității, vă rog.”. „30 lei e bine?”

IMG_6598

                                                                                              [Zăpadă în iulie]

            Picioarele îmi sângerau, dar mă decid să o iau pe jos până acasă. Eram oricum plin de noroi, cine m-ar fi primit în taxi? Iau un bidon de 5 litri de apă de la un magazn din apropiere și ajung în fața blocului. Caut cheia de la apartament. Între timp mă gândeam ce dezastru e acasă, că nu pot pur și simplu să-mi fac un duș și să mă culc. Am mai avut probleme în trecut: se luase curentul de câteva ori în aceeași zi și mi s-a ars procesorul de la calculator. Acum aveam și laptopul în priză, și cum nu mă pricepeam prea bine la laptopuri, îmi era frică că s-ar putea să se fi întâmplat ceva cu el sau cu calculatorul. Desigur, mai erau și hainele blocate în mașina de spălat și frigiderul în care probabil se stricase toată mâncarea. Îmi revin în simțuri și-mi dau seama că mi-am pierdut cheia de la casă. Pe fondul oboselii, a nervilor acumulați și a foamei, încep să râd de absurdul situației. Avusesem atâta ghinion, încât aproape că mă așteptam să nu găsesc cheia. În câteva secunde intru în panică și mă enervez groaznic. În timp ce eu desfăceam bagajul și scoteam din el toate lucrurile pline de noroi, oameni îmbrăcați elegant, care miroseau a parfum treceau pe lângă mine. Veneau toți din Centrul Vechi. Îl sun pe Andrei și îl întreb dacă nu a găsit cheia, și-l întreb dacă nu pot rămâne iar la el, dacă nu o găsește. Cheia nu era la el. Mă gândesc apoi că poate are proprietarul o copie a cheii, așa că-l sun pe colegul de apartament care era plecat din oraș, și îi cer numărul propietarului. Nu voiam să-l mai deranjez pe Andrei încă o dată, și oricum trebuia să-mi rezolv problema cât mai repede. Îl sun apoi pe propietar și îi explic situația. Era deja ora două dimineața, el era somnoros și părea profund deranjat de situație. Îi zic că vin repede la el, doar să-mi dea adresa. Dau apoi să urc într-un taxi, dar îmi dau seama că nu mai am suficienți bani la mine. Îi cheltuisem pe 3 bilete de tren, mâncare și un flacon de 5 litri de apă. Îl sun din nou pe Andrei și îl întreb dacă nu-mi poate împrumuta 50 lei, pentru că aveam să fac niște drumuri. Încerc să mă urc într-un taxi, dar toți profitau de faptul că era sâmbătă seara și începuse să plouă, așa că-mi cereau toți 30 lei până în Crângași. Găsesc greu un taximetrist de treabă, îl rog să mă ducă în Crângași să mă văd cu Andrei să-mi dea banii. Mă mira faptul că a acceptat să mă ducă, deși eram foarte murdar. Pornim apoi spre propietar, dar cum acesta era somnoros, vorbea încet la telefon iar eu am înțeles prost adresa. Ne-am îndreptat spre un sat din afara Bucureștiului, îl sun și-i spun unde suntem. El îmi zice că am greșit locația și-mi dă adresa corectă.  Între timp își amintește că nu știe cum arăt. Mă întreabă dacă am cum să-i dovedesc că eu sunt Manuel Cojocaru. Am crezut că o iau razna, dar apoi mi-am amintit că am carnetul de student la mine…care probabil era distrus de la umezeală. În fine, ajung la el, îmi dă cheia și-mi zice că nu are și card de interfon și că e treaba mea ce fac.

IMG_6562

                                                                                            [Deasupra norilor]

        Ajung în fața blocului din nou. Îmi era rușine să sun la oameni, pentru că nu cunosc pe nimeni din bloc. Mă gândeam de asemenea că e duminică dimineața, și oamenii se odihnesc. Îmi iau inima în dinți și formez la întâmplare 3-4 numere. Nu răspunde nimeni. Renunț la idee și mă resemnez. Aveam să dorm pe stradă în acea seară. Apoi îmi amintesc că la parter e un schimb valutar și că se deschide destul de devreme. Dar îmi dispare rapid entuziasmul când îmi amintesc că duminica e închis. De asemenea, fiind un bloc plin de pensionari, nimeni nu se trezea să meargă la muncă duminică dimineața. Probabil urma să stau până la 10 dimineța treaz acolo, așteptând o minune. Aveam deja 48 de ore de nesomn, făcusem un antrenament intens și traseul Bușteni-Crucea Caraiman dus-întors, picioarele-mi sângerau și muream de foame. „Ce bine că am la mine 5 litri de apă, chiar de asta am nevoie”.  Lumea trecea pe lângă mine și se uitau fie scârbiți, fie indiferenți sau cu compasiune, ca la un om al străzii. Eram plin de noroi, cu părul nearanjat, nebărbierit. Pe la ora tre dimineața, la doi metri de mine se oprește un om al străzii să urineze. Mă salută de parcă am face parte din aceeași „breslă”. În acel moment decid să merg într-un gang să mă schimb în „hainele bune”. Mă gândeam ce amuzant ar fi să mă vadă un polițist, să creadă că fac ceva dubios și să trec și pe la secție puțin. Nimic nu m-ar mai fi surprins. Am avut totuși noroc de data asta. M-am aranjat și m-am întors în fața blocului. M-am gândit că aș putea să dorm pe iarbă în Cișmigiu, dar apoi mi-am amintit că ploua. Am zis că pot încerca să dorm cu capul pe ghiozdan pe scări, dar îmi era frică că o sa-mi fure cineva în somn telefonul…sau cheia. Așa că am suportat cu stoicism încă câteva ore, până când a apărut la 6 dimineața instalatorul care a deschis ușa de la bloc. L-am așteptat ca pe mesia. Am intrat în bloc, i-am mulțumit și m-am grăbit să iau liftul. Ies din lift și mă uit la ușa apartamentului meu. Cheia pierdută era în ușă.

      Capră de munte Athanor, Manuel Cojocaru                               [Capra  care ne-a sărit în drum – denumirea științifică: capricon-de-stepă-abruptă-klingoniană]

Caraiman

                                                                                                      [Prăpastie]

Comments

You Might Also Like