Cotidian, Razne

Multiculturalism și „credință moderată” sau ar trebui să fie Coranul interzis prin lege?

iulie 21, 2016

        Plutind în aer un miros puternic de liberalism naiv, presa instaurând (cu sau fără voie) o „dictatură a libertății”, ești imediat pus la perete și etichetat prost dacă îndrăznești să pui la îndoială posibilitatea ca oameni care se raporteaza diferit la realitate să trăiască pașnic într-o comunitate închegată (apropo de prima reacție când citești titlul acestui articol). În mod ironic, discuțiile se poartă cu precădere în sfera religioasă – unde anumite presupoziții sunt absolute (credinciosul nu le poate contesta)-, iar militanții liberalismului (care deseori nu au nici o pregătire religioasă sau filosofică) tind să treacă cu vederea diferențe majore dintre anumite dogme/sisteme politice, insistând asupra unei „dogme căldicele” care să forțeze credinciosul să-și adapteze dogma (ce oximoron!) la valorile societății din care face parte. Tot o ironie constituie și faptul că promotorii toleranței și moralității din societatea noastră ar fi fost probabil arși pe rug de biserică acum câteva sute de ani pentru erezie – apropo de discuția din cadrul filosofiei politice „să-i tolerăm pe cei intoleranți?”  (a mușca mâna care te hrănește, sau o adaptare la vremurile noastre: „a hrăni gura care te va mușca”). Și ironia supremă ar fi ca legile noastre morale și politice care promovează toleranța religioasă să se întoarcă într-o zi împotriva noastră.

        O primă greșeală pe care deseori o facem cu toții când criticăm cultura unui alt popor este să considerăm drept standard (i.e. „normalitate” ) legile cu care noi am fost obișnuiți – de unde și dezbaterile de genul „trebuie/ avem datoria morală să intervenim în disputele din interiorul unui popor care are un alt set de valori? ” Problema este că însăși această întrebare naște la rândul ei niște probleme. Faptul că noi considerăm „umane” anumite drepturi (e.g. libertatea de exprimare, libertatea conștiinței etc.) pare pentru noi ceva banal, iar modul în care alte popoare aleg să se gospodărească poate să ni se pară barbar – dar este oare întemeiată îngrijorarea noastră cu privire la modul în care ei aleg să-și trăiască viața, atâta timp cât ei au o altă ierarhie a valorilor? (Dacă nu interferează cu modul nostru de a trăi, unii ar răspunde că nu.) Și ce sens mai are distincția „noi – ei” într-o societate multiculturală? Îmi amintesc cu ocazia aceasta de jurnalul lui Eliade din India, care întrebând o femeie dacă nu se simte asuprită de legile culturii în care a crescut, a avut surpriza ca aceasta să-i spună că se simte foarte liberă, că își respectă karma și că le compătimește pe femeile din Europa.

      Cert este că avem cu toții anumite prejudecăți – fie ele personale sau colective (moștenite/tradiție)-, care puse cap la cap clădesc iluzia că lumea este clădită într-un anume fel, iar ulterior această convingere ne poate înstrăina de restul oamenilor care au un alt set de valori. Acest lucru însă poate să devină problematic când oamenii nu iau în calcul posibilitatea ca presupozițiile pe care-și fundamentează viziunea despre lume să fie greșite (să ne amintim de perioada inchiziției!). Ba mai mult, atunci când modul tău de a te raporta la realitate poate să-i pună în pericol pe cei din jur, nu mai poate fi vorba de alegeri sau credințe personale pe care ceilalți ar trebui să le respecte. Așadar, trebuie să-i tolerăm pe cei intoleranți?

      În sfera moralității, odată cu Friedrich Nietzsche, „binele” și „răul” s-au tradus în „folositor”(sau util) și „dăunător” – dăunător sau folositor pentru un anumit grup de oameni (adică nu mai există un „bine în sine”).  Opunându-se viziunii timpului său asupra moralității (influențată puternic de creștinism), în Știința Voioasă Nietzsche afirmă că:

„pretutindeni unde întâlnim o morală, găsim o apreciere și o ierarhie a instinctelor și acțiunilor omenești. Aceste aprecieri și ierarhizări sunt întotdeauna expresia nevoilor unei comunități și ale unei turme […] Prin morală individul e instruit să devină o funcție a turmei și să-și atribuie valoarea numai ca funcție”¹

-idee relevantă și în zilele noastre, când ne confruntăm cu dileme morale cauzate de ciocnirea dintre două sau mai multe civilizații cu nevoi și idealuri diferite. Așadar, în aceste vremuri în care se promovează muliculuralismul, observând evenimentele tragice din întreaga lume, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu cumva viziunile diametral opuse ale oamenilor despre lume nu-i fac de fapt incompatibili. În alte cuvinte, poate un om cu adevărat religios să conviețuiască cu un ateu sau cu un om care împărtășește altă viziune religioasă –  sau folosind termenii lui Nietzsche: ce se întâmplă când doi indivizi din  „turme” diferite, ierarhizând valori în mod diferit se întâlnesc și trebuie să conviețuiască? (mă întreb dacă un om religios care respectă în întregime, „cu sfințenie” legile divine poate să fie compatibil cu un altul care respectă alte legi – nu se exclud reciproc prin faptul că fiecare presupune că este singura cale adevărată? nu cumva sărim cu vederea acest detaliu când le propunem oamenilor să se accepte în ciuda diferențelor religioase, și propunem în schimb un creștinism sau un islam travestit, liberal, pentru a se putea adapta cerințelor societății? – decât să „peticim” o teorie religioasă în continuu, nu mai bine am renunța la ea complet? ) Referitor la ultima întrebare, țin să menționez că întrebarea viza toate dogmele religioase, iar ca să aduc un argument împotriva „peticirii” teoriilor religioase, voi aminti perioada inchiziției. Savanți precum Giordano Bruno sau Galilei s-au lovit de rigiditatea Bisericii Catolice care nu voia să accepte că Pământul orbitează în jurul Soarelui…și știm cu toții în ce mod a sfârșit Giordano Bruno. Galileo Galilei încerca să eschiveze acuzațiile de erezie, zicând că nu neagă autoritatea Scripturii, dar consideră că în Astronomie ar trebui să considerăm mai puternice argumentele  științei (experiența, matematica) decât ceea ce este scris în Biblie. În mod ironic, el zicea că Biblia ar trebui consultată mai degrabă în chestiuni de morală – Doamne ferește [sic!] să ne mai bazăm pe Biblie când vine vorba de morală!

        În societatea noastră veșnic ofensată, prea „politically correct”, auzi mereu sintagme precum „credință moderată”, „toleranță religioasă” sau afirmații de tipul „hai frate, nu mai fii și tu așa rigid; ia-o și tu mai ușor cu religia, hai bea o bere cu noi”. În general, oamenii care n-au crescut într-o familie religioasă, nu pot să înțeleagă de ce este stupid să le ceri oamenilor să fie „creștini/musulmani etc. cu moderație”; de ce se simt ofensați când le ataci credința sau când le iei în derâdere cartea sfântă. Pur și simplu nu poți să iei ca atare doar anumite lucruri din cartea sfântă, iar pe altele să le respingi – acest lucru s-ar face arbitrar, fără vreun criteriu bine definit (de altfel, poate fi vorba de vreun criteriu solid pe baza căruia să delimităm pasajele din cărțile sfinte în „metaforice” și „ad litteram”? – cum jonglăm cu concepte și naratări fantastice, dacă nu le putem verifica propriu-zis? ). Și până la urmă, dacă în urma unei analize acceptăm că anumite lucruri din Biblie sau Coran trebuie interpretate mai degrabă metaforic (sau respinse total), atunci evident, autoritatea respectivei cărți, cât și credința noastră vor scădea drastic. Așadar, ce înseamnă mai exact moderație sau toleranță religioasă; cum poți să-i spui unui om că doar partea în care Dumnezeu e bun din Biblie e de luat în considerare, în timp ce capitole de-a dreptul macabre trebuie respinse?

(e.g. 23. De acolo s-a dus el la Betel. Şi cum mergea pe drum, au ieşit din cetate nişte copii şi s-au apucat să râdă de al zicând: „Hai, pleşuvule, hai!”
24. Iar el, întorcându-se şi văzându-i, i-a blestemat cu numele Domnului. Atunci, ieşind din pădure doi urşi, au sfâşiat din ei patruzeci şi doi de copii. IV Regi, cap. 2 )

      Ceea ce unii oameni nu înțeleg este faptul că un om cu adevărat religios își suspendă rațiunea (amintesc cele 3 stadii la Søren Kierkegaard), și acceptă scrierile sfinte ca pe niște presupoziții absolute, asupra cărora nu poate să revină. Desigur, acest lucru este extrem de periculos, deoarece credința respectivă poate să nu fie în acord cu realitatea, iar din scrierile sfinte poate să reiasă faptul că adeptul are o misiune de-a dreptul sângeroasă de împlinit. Or, în acest caz, când o cultură care se bazează pe un anumit set de presupoziții absolute se lovește de o altă cultură cu un alt set de presupoziții, mai putem spera să conviețuim pașnic? Depinde cât de diferite sunt aceste presupoziții. Pe de altă parte, trebuie să ne întrebăm cât de flexibilă este o anumită dogmă: care sunt limitele interpretării unui text care-ți zice în mod direct să săvârșești acte inumane.

     În general, limita s-ar trasa acolo unde libertatea mea încalcă libertatea celui de lângă mine. Spre exemplu, în Coran gâsim acest pasaj al păcii:

4:89 „Ei ar vrea ca voi să nu credeți, așa cum nici ei nu cred, astfel încât să fiți deopotrivă. Nu vă luați dintre ei părtași, până ce ei nu vor purcede pe calea lui Allah! Dar dacă ei întorc spatele, prindeți-i și omorâți-i, oriunde-i veți afla! și nu vă faceți dintre ei nici părtaș, nici ajutor”

2:216 „V-a fost prescrisă lupta, chiar dacă ea vă este neplăcută. Or, se poate [întâmpla] ca voi să urâți un lucru care este bun pentru voi și să iubiți un lucru care este rău pentru voi. Dar Allah știe, în vreme ce voi nu știți” (că tot vorbeam de suspendarea rațiunii)

, sau acest pasaj în care se face o delimitare chiar între credincioși (credință pasiva/ activă):

4:95 „ Nu sunt egali dreptcredincioșii care rămân în casele lor – afară de cei care au un beteșug – cu cei care luptă pe calea lui Allah, cu bunurile și cu sufletele lor. Allah vine cu mai mult har asupra celor care luptă cu bunurile și cu sufletele lor decât asupra celor care rămân în casele lor [din pricina unui beteșug]. Tuturor le-a făgăduit Allah cea mai bună răsplată, însă Allah vine cu mai mult har asupra celor care luptă decât asupra celor care rămân în casele lor”

dar să aruncăm o privire și asupra Talmudului, care chiar dacă nu este considerat la fel de important ca Tora, tot este o carte de referință în iudaismului rabinic:

– Baba Mezia 114a-114b: „Non-evreii nu sunt oameni. Doar evreii sunt oameni.”
-Baba Kamma 113a: „Oricăriu evreu îi este permis să folosească minciuni și mărturie falsă pentru a aduce un non-evreu în ruină.”

        În fine, motivul pentru care am adus în discuție aceste pasaje este pentru a evidenția absurditatea religiilor în general, și a sublinia faptul că pe lângă învățăturile morale din aceste cărți sfinte (pe care nu le contest), există și multe alte lucruri barbare. Dar această discuție scoate la iveală o altă dilemă, enunțată de Platon în dialogul Eutyphron, și anume : ceea ce este moralmente corect este ordonat de Dumnezeu pentru că este moralmente corect, sau un lucru este considerat moralmente corect doar pentru că e ordonat de Dumnezeu? – adică există posibilitatea ca anumite așa-zise legi divine după care ne guvernăm să nu fie întocmai morale, chiar dacă sunt „divine”. Dar am amintit mai sus de multiculturalism și relativism moral, așa că mai are sens acum să discutăm despre acte morale și imorale? Atâta timp cât înțelegem legile morale drept niște reguli care ajută o comunitate ( fie ea mai mare sau mai mică) să se gospodărească, nici nu mai e relevant dacă binele și răul sunt constructe sociale sau nu – i.e. dacă există sau nu un „bine în sine”. Putem însă să cădem cu toții de acord asupra următorului lucru: n-ar fi întocmai utilă o dogmă care ne-ar îndemna să-i ucidem pe ceilalți.

        Dar discuția trebuie să se mute și în sfera metafizicii și epistemologiei, căci este crucial să aflăm dacă o religie ne oferă sau nu un adevăr (în funcție de concluzia pe care o tragem cu privire la „adevărurile” unei religii, putem să fim mai mult sau mai puțin toleranți cu o anumită viziune religioasă ). În cazul în care zeul X ar exista și am fi siguri de asta, n-am încălca pornunca zeului X, nici dacă acest zeu ne-ar cere să comitem acte inumane, absurde (e.g. Avraam și fiul său). În acest mod, ne punem în locul omului religios pentru o clipă, și înțelegem că probabil pentru el e mai importantă legea divină decât legea morală umană construită social (chiar dacă legea divină e o absurditate): omul religios chiar dacă trăiește în absurd, consideră că în final câștigă eternitatea. Dar să ne înțelegem: eu nu susțin că actele imorale ale oamenilor religioși au o justificare în afara sistemului lor de gândire, ci vreau să subliniez faptul că dacă un om consideră că un anumit sistem de gândire religios e adevărat, e de așteptat ca acesta să facă totul în acord cu respectiva teorie/ lege divină. Și astfel observăm cât de importantă e educația filosofică și ce aplicabilitatea poate să aibă metafizica: ne ferește de teorii aberante, ce nu se află în acord cu realitatea. De altfel, probabil că mulți credincioși nu contestă autoritatea divină, așadar pentru ei nici nu e relevantă întrebarea lui Platon, ci se supun orbește. Așadar, cum facem să delimităm teoriile metafizice adevărate, de cele false, având în vedere faptul că sunt netestabile empiric majoritatea dintre ele (chiar și acest lucru ar putea să constituie un argument împotriva gândirii religioase)? La această întrebare au încercat să răspundă filosofi precum Karl Popper, Rudolf Carnap, Bertrand Russel, David Hume etc. Cert este că o mare parte din problemă ar fi rezolvată de o educație serioasă, iar un argument de genul „nu avem de unde să știm noi dacă sunt sau nu adevărate scrierile sfinte” ar putea fi luat considerare până într-un punct, dar începe să devină problematic când presiunea socială și conflictele care se nasc din cauza acestor scrieri lasă urme adânci în societatea noastră. Atunci trebuie să facem o delimitare între adevăr și fals – iar abordarea de tip „politically correct” nu e deloc de ajutor, pentru că face loc teoriilor aberante (și chiar le încurajează deseori). Este într-adevăr frustrant că o politică mult prea liberală permite propovăduirea unor idei cu potențial violent, dar în același timp trebuie să fim și conștienți de faptul că nu poți educa cu forța milioane de oameni. Pretenția noastră de a respecta credința oricui (indiferent de cât de ridicolă este) se poate întoarce împotriva noastră. Iar progresele din știință și filosofie ne pot explica lumea mult mai bine decât niște cărți scrise acum sute sau mii de ani, pe care încercăm disperați să „le ținem în viață”, adaptându-le constant la contextul socio-cultural actual. În alte cuvinte, mă întreb de ce ne irosim energia încercând să interpretăm niște texte învechite, care instigă adesea la violență, când ne-am putea orienta atenția spre alte texte care nu presupun suspendarea judecății.

        Cultura îți arată că există mai multe moduri de a aborda aceeași problemă și mai multe teorii morale, metafizice ș.a.m.d. fapt ce te poate face să-ți pui întrebări cu privire la presupozițiile pe care le ai, revizuindu-ți credințele [nefondate]. Referitor la credință, am putea spune că afirmații spectaculoase cer dovezi spectaculoase, or în cazul religiilor rămânem deseori doar cu afirmațiile și promisiunile. De asemenea, este înțelept să ai o doză de scepticism când citești despre evenimente care ies din sfera experienței obișnuite – adică până când nu ți se demonstrează că anumite legi fizice cu care ai fost obișnuit până în prezent pot fi încălcate, să nu crezi respectivele afirmații nemaipomenite.

         Așadar, ar trebui cărțile religioase să fie interzise? Este o întrebare dificilă, deoarece au existat multe cărți sau autori care au fost prost interpretați de-alungul isotriei și au provocat dezastru (e.g. Nietzsche și nazismul). Totuși în cazul textelor filosofice, nu putem vorbi de o autoritate absolută care nu poate fi contestată (divinul, sacrul), din contră. Ceea ce se urmărește în filosofie este argumentarea cât mai bună a unei idei, iar dacă X nu și-a susținut teoria suficient de bine, este înlocuit de un altul mai bun. În schimb, în cazul textelor religioase, se presupune că textele sunt de inspirație divină, deci ceea ce este scris în aceste cărți, nu poate să fie greșit (iar dacă nu corespunde realității, transformăm imediat respectivul pasaj într-o metaforă, și astfel „peticim” teoria). Eu n-aș susține interzicerea textelor așa-zise sacre, dar aș sugera să fie citite într-o notă critică, și sunt convins că dacă oamenii ar dispune de o educație serioasă, s-ar îndepărta de bună voie de absurd, astfel evitându-se acest tiranism literar.


1.Friedrich Nietzsche- Știința voioasă, Ed. Humanitas, 1994, 2006, trad. din germană, Liana Micescu, p.132

Comments

You Might Also Like