Jurnal, Razne

Există un sine autentic? ce ne definește ca oameni?

august 8, 2016

          În 8 august 2014 am început un proiect fotografic de tipul „a photo a day for X years” în încercarea de a surprinde schimbările [fizice] prin care trec de-a lungul timpului. Ceea ce m-a determinat să încep acest proiect a fost convingerea mea că există o relație de interdependență între schimbările ce se produc la nivel exterior și cele ce se produc la nivel interior. Azi, 2 ani mai târziu nu mai am aceeași convingere, dar am o altă curiozitate: câte lucruri mai am în comun cu cel ce am fost acum doi ani? Am motive să cred că există un sine indivizibil și neschimbat? Există un „acel ceva” care mă face pe mine să fiu eu?

        Când am început acest proiect, eram pasionat de filosofia orientală deoarece găsisem în îndemnurile filosofilor daoiști un leac pentru anxietate. Încă de mic mă tulbura gândul că există lucruri pe care nu le pot controla, și că în timp s-ar putea să mă schimb și să nu mă mai identific cu cel ce am fost cândva. Această temere se reflecta și în desenele mele, iar în timp m-am schimbat într-adevăr în așa măsură încăt nici măcar nu mai pot empatiza cu cel ce am fost. Totuși, încă mă tulbură gândul că voi îmbătrâni și nu voi mai putea face acele lucruri care mă definesc pe mine ca persoană. Aș mai fi eu cu adevărat Manuel Cojocaru dacă nu aș mai face sport, dacă nu aș mai putea să merg la munte; sunt aceste lucruri cruciale pentru a mă defini pe mine ca om? La 17 ani oscilam între filosofia orientală pe care o percepeam drept o teorie naivă, dar frumoasă și filosofia nihilistă, care pentru mine era un adevăr sumbru, dar imposibil de negat. Mi se părea straniu să renunț la viziunea mea pesimistă, la depresiile mele, pentru că simțeam că asta mă definește ca om. Ulterior am ajuns la concluzia că este stupid să crezi că ești autentic în momentul când ai o anumită stare – dar asta a născut în mine o altă întrebare : când sunt eu „mai autentic”? când sunt trist sau când sunt vesel? nu trebuie să accept și acele părți triviale care-mi construiesc personalitatea?

WP_000943

                                                                                   [Desen făcut de mine în clasa 6-a]

          Uitându-mă printre poze, observ că în ultimele luni am mai multe poze în natură decât la începutul proiectului. Acest lucru poate da impresia că m-am schimbat, că sunt alt om, când în realitate eu am depins doar de context. Și atunci mă întreb din nou dacă eu aș mai fi fost „acel cineva care merge la munte”, dacă nu aveam contextul favorabil (i.e. pe cineva cu care să merg). În mod evident, multe din lucrurile care ne definesc ca oameni sunt lucruri pe care nu le putem schimba (e.g. locul în care ne-am născut, înălțimea, sexul etc.), iar altele capătă valoare doar într-un context social (e.g. numele, funcția pe care o avem la locul de muncă, convingerile politice/ religioase etc. ). Eu mă identific cu acei oameni care merg la munte. E un sentiment de apartenență la grup, care mă definește ca om – dar sunt eu ceva mai mult decât meseria mea, grupurile din care fac parte, biserica la care merg sau nu merg, mancarea pe care o mănânc, hainele pe care le îmbrac, sportul pe care-l practic sau părul meu lung sau scurt? Mai pot găsi ceva dincolo de aceste lucruri, „acel ceva” care mă face pe mine să fiu eu?

        Aș putea zice că ceea ce mă face pe mine să fiu eu este faptul că sunt consistent în inconsecvență, dar prefer să mă feresc de răspunsuri ambigue. Realmente, nu pot găsi acel punct de sprijin și mi-e teamă să nu mă înstrăinez în doi ani de cel ce sunt acum. Dar de ce mi-ar păsa, și cui i-ar păsa? mai în glumă, mai în serios, pot spune că în fond nici nu există cel căruia să-i pese. Îmi aduc astfel aminte de o anecdotă buddhistă: un om a venit furios la Buddha într-o zi și l-a scuipat, iar a doua zi, după ce s-a calmat, a venit la Buddha să-și ceară iertare. Buddha i-a spus că nu are pentru ce să-l ierte, căci ei nu mai sunt cei ce au fost ieri, așadar nu are cum să se identifice cu insulta.

     Oricât de clișeic ar suna, „drumul este însăși destinația” (după cum spun daoiștii), așadar voi încerca să fiu un bun observator al lumii și să nu mă mai implic afectiv prea mult în lucruri pe care nu le pot controla. Rămâne de văzut dacă în 8 ani – când voi avea 10 ani de poze -voi reuși să mă identific cu cel ce a scris aceste rânduri.

Comments

You Might Also Like