Eseuri, Razne

De ce nu putem ști dacă Dumnezeu există sau nu

august 21, 2016

      Nu putem ști cu siguranță dacă un Dumnezeu există sau nu și nu putem să ne pronunțăm clar în privința problemei atributelor lui Dumnezeu. În alte cuvinte, chiar dacă un Dumnezeu ar exista, n-am avea de unde să știm cum arată, ce dorește de la noi sau „ce gândește” El/ Ea. Deseori, fie că argumentăm pentru sau împotriva existenței lui Dumnezeu – în mod involuntar – vom ataca sau apăra o anumită dogmă, astfel discuția va porni de la niște presupoziții mai mult sau mai puțin justificate.

      O primă eroare pe care o facem când discutăm despre Dumnezeu este să-L antropomorfizăm, adică să-i atribuim sentimente și însușiri umane (e.g. „Dumnezeu e bun/rău, supărat pe noi” etc. ). Această eroare a fost semnalată de mai mulți filosofi de-alungul istoriei, printre care îi voi aminti pe David Hume și Friedrich Nietzsche. Limitându-ne la propria experiență, nu ne-am putea imagina o ființă care să aibă mai multe simțuri decât avem noi – astfel clădim [Dumne]zeul în imaginea noastră. În cartea intitulată „Cercetare asupra intelectului omenesc”, Hume oferă exemplul unui orb care în lipsa simțului, nu are idei despre culori, sau a unui surd care nu poate avea idei despre sunete. Urmând această linie de argumentare, ne putem întreba cum ar putea un om să vobrească despre perfecțiunile lui Dumnezeu, având în vedere faptul că o Ființă perfectă s-ar putea să aibă mai multe simțuri decât noi (despre care noi nici nu ne putem face o idee în lipsa experienței; putem cel mult specula). Or, riscul la care ne supunem când facem speculații cu privire la atributele lui Dumnezeu este de a-I creea o imagine prin prisma a ceea ce suntem noi – adică ideea de Dumnezeu este obținută analizând calitățile și defectele omenești, înlăturând defectele și exagerând calitățile. Mai târziu, în „Dialoguri asupra religiei naturale”, Hume aduce un argument psihologizant pentru fenomenul răspândit al antromoporfizării lui Dumnezeu:

„Oamenii au tendința universală de a concepe toate ființele asemenea lor înșiși și de a transfera oricărui obiect acele calități care le sunt familiare și de care sunt direct conștienți. Vedem fețe omenești pe Lună, oștiri în nori; și, printr-o înclinație naturală, în cazul în care nu este îndreptată prin experiență și reflecție, atribuim răutate sau bunăvoință oricărui lucru care ne este vătămător sau plăcut.

        Și dacă tot am amintit de termeni precum „vătămător” și „plăcut”, nu pot să nu amintesc critica psihologizantă a lui Nietzsche, când vorbind prin glasul lui Zarathustra deconstruiește imaginea lui Dumnezeu: „Vai fraților, Dumnezeul acesta ce l-am făurit era operă săvârșită de mâna omenească, și o nebunie precum sunt toți zeii.[…] Ce s-a întâmplat atunci fraților? Eu care sufeream, m-am supraânălțat, am dus pe munte propria mea cenușă și am născocit pentru mine o flacără mai strălucitoare – și iată că nălucirea s-a îndepărtat de mine!”. În acest fragment, observăm că se pune accentul mai degrabă pe suferință: Dumnezeul devine un sprijin [imaginar] al celor fără de noroc sau putere. De altfel, dacă vorbim despre o „Ființă perfectă”, trebuie să ne întrebăm cine anume stabilește ce atribute sunt considerate bune (sau ar trebui mai degrabă să despre termien precum „vătămător sau plăcut” ?) Căci în acest context, fiecare sistem moral își poate crea propriul Dumnezeu, în funcție de propria scară de valori: sintagma „Dumnezeu infinit de bun” poate căpăta sensuri total opuse pentru oameni diferiți/ sisteme de valori diferite.

      O altă eroare pe care omul religios o face este faptul că nu face distincția dintre o propoziție corectă din punct de vedere logic, și o propoziție despre lume care este adevărată deoarece a fost testată, experimentată. Spre exemplu propoziția „Iisus este fiul lui Dumnezeu, deci Dumnezeu este tatăl lui Iisus.” este o propoziție logică, pentru că se stabilesc relații logice între cei doi termeni, dar nu este neapărat o propoziție adevărată (la fel putem proceda și cu propoziția „Geppetto este tatal lui Pinocchio, deci Pinocchio este băiatul lui Geppetto”). Ceea ce vreau să subliniez este că majoritatea dogmelor religioase pot să fie construite din propoziții logice, dar să nu fie adevărate (știm cu toții că Pinocchio nu e adevărat). Așadar, în acest amalgam de teorii religioase, care pare „cea mai adevărată”? Atâta timp cât teoriile sunt netestabile, este dificil să ne pronunțăm în această privință. Cel mai înțelept ar fi să ne suspendăm judecata în astfel de cazuri – adică să adoptăm o viziune agnostică. Dar până și suspendarea rațiunii are limitele ei, căci dacă dogma adoptată de cineva pune în pericol liniștea societății, trebuie să ne ridicăm semne de întrebare [și să acționăm]. Există desigur argumentul „misticului”, care susține că a avut anumite trăiri care i-au confirmat o anumită teorie, dar voi argumenta de ce nici misticul nu poate să fie sigur de experiența sa.

       Înainte de a începe discuția despre mistic, vreau să amintesc o problemă pusă în discuție de Platon în dialogul Eutyphron, și anume : ceea ce este moralmente corect este ordonat de Dumnezeu pentru că este moralmente corect, sau un lucru este considerat moralmente corect doar pentru că e ordonat de Dumnezeu? Această întrebare este foarte importantă și scoate la iveală noi presupoziții cu care operăm când discutăm despre Dumnezeu. Deseori când se întâmplă o tragedie, oamenii îl invinuiesc pe Dumnezeu, spunând că e rău pentru că nu i-a ajutat – sau că nu există tocmai pentru că daca ar fi existat, ar fi făcut ceva. Desigur, aceste afirmații sunt triviale, deoarece când cineva spune că Dumnezeu este rău pentru că nu a acționat, asumă din start faptul că dacă un Dumnezeu ar exista, el ar trebui să considere X și Y lucru moral, să fie un zeu care se implică activ în creația sa etc. – ceea ce nu trebuie să fie neapărat valabil. Dar fiind europeni, ne este greu să nu ne raportăm la ideea de Dumnezeu prin prisma religiei creștine (dar cine spune că Dumnezeul creștin e cel „adevărat” ?). Este la fel de plauzibil ca un zeu „insensibil” și „indiferent” (amoral) să fi creat universul – sau mai mulți zei … sau niciunul. Ideea este că nu putem să ne pronunțăm clar în privința teoriilor metafizice legate de existența a ceva ce nu putem vedea/ cunoaște – deși avem anumite instrumente de care ne putem folosi pentru a elimina teoriile aberante din discuție.

        Revenind la problema misticului, cred că până și trăirile mistice sunt influențate de prejudecăți, așadar un yoghin care meditează va avea un anumit tip de revelații, un pustinc ortodox un alt soi de revelație etc. În mare parte „viziunile” se rezumă la așteptările pe care respectivul individ le are, cât și la formația sa intelectuală / culturală. Problema aceasta este foarte evidentă în mișcarea new-age, când oamenii se declară „spirituali, nu religioși”, dar operează tot cu elemente din marile religii (mandala, chakre, kundalini – care vin din hinduism și ideea de „Univers” care poate să fie o proastă înțelegere a daoismului), făcând o mare ciorbă de simboluri. Astfel, oamenii nu pot să-și formeze o idee despre un zeu fără să împrumute elemente din marile religii sau să fie influențați de cultura în care au crescut, fiind limitați de propria experiență (trimitere la David Hume).

     Este posibil ca Dumnezeu să fie de fapt doar un soi de principiu prim (precum e Dao la daoiști), și nu o Ființă care ne are în grijă, care este înzestrată cu atribute umane, morale (deși și ideea de „principiu prim” este considerată un nonsens de filosofi precum Rudolf Carnap). În schimb, când vorbim despre credința unui om într-o divinitate (care nu se bazează pe nici un soi de argumentare), dialogul filosofic se încheie: este arbitrar zeul pe care-l alege omul fără o educație filosofică (sau o trăire mistică?); totul ține de contextul istoric-cultural în care acesta a crescut, credința în Dumnezeul creștin este la fel de justificată (sau aberantă) ca credință într-o divinitate hindusă.

      De ce nu putem ști dacă Dumnezeu există sau nu? Un posibil răspuns ar putea fi acesta: din multitudinea de zei și dogme religioase care există în lume, pe cine alegem? Pentru a putea argumenta pentru sau împotriva existenței lui Dumnezeu, trebuie să știm despre ce zeu vorbim, or există posibilitate ca un Dumnezeu să existe, dar nici o teorie religioasă să nu fi vorbit despre El/Ea.

Comments

You Might Also Like