Jurnal, Razne

Noi nu avem nevoie de oameni inteligenți

septembrie 23, 2016

      În urmă cu aproximativ două săptămâni, discutând despre carieră și viitor cu cineva s-a pus la un moment dat problema unei „cariere în filosofie”. Ceea ce mă interesa pe mine era să înțeleg unde s-ar plasa un filosof în piața muncii – sau în fine, ce relație se naște între filosof și societate. Probabil că este o interpretare personală [eronată], dar eu văd filosoful (sau omul de știință; omul „cult” în general) drept un spirit recalcitrant, care are „misiunea” – dacă nu chiar un soi de complex mesianic – de a mustra mereu societatea în momentul când aceasta o ia pe căi greșite. În sensul acesta, omul care se opune vechilor norme sau cunoștințe despre lume se separă de societate iar în momentele când acesta are interacțiuni cu membrii societății, pot să apară neplăceri. Și atunci apare întrebarea: cum poate societatea să-i facă loc unui personaj care vrea să scuture din temelii prejudecățile populare – în alte cuvinte, ce ne face să credem că cineva ar plăti pe altcineva (un filosof, de pildă) pentru a-i aminti în repetate rânduri că are un comportament imoral și trăiește viața bazându-se pe niște presupoziții greșite?

           Societatea se apără împotriva reformatorilor pentru a-și menține integritatea: Giordano Bruno a vorbit despre rotația Pământului în jurul Soarelui și a fost ars pe rug; Socrate îi învăța pe tineri să gândească și a fost condamnat de atenieni la moarte pentru că a perturbat liniștea cetății. În preajma oamenilor inteligenți ne simțim incomod deoarece fiecare nouă informație despre lume prezentată ne obligă să ne reconfigurăm imaginea despre lume – și implicit despre sine. Ne place să credem [în] anumite lucruri – chiar dacă nu avem nici un temei să o facem -, deoarece atâta timp cât avem o anumită concepție despre lume (fie ea și eronată), trăim cu impresia că suntem în controlul propriei vieți, că realitatea este într-un anume fel (cum am fost învățați să credem că este). F.Nietzsche spunea în Știința voioasă că

„pretutindeni unde întâlnim o morală, găsim o apreciere și o ierarhie a instinctelor și acțiunilor omenești. Aceste aprecieri și ierarhizări sunt întotdeauna expresia nevoilor unei comunități și ale unei turme […] Prin morală individul e instruit să devină o funcție a turmei și să-și atribuie valoarea numai ca funcție”¹

– dar într-o societate cu valori și norme predefinite unde mai are loc filosoful, omul de știință și artistul să respire? Mi-e teamă că trebuie să-i dau dreptate lui Andrei Tarkovski care zicea că

„artistul aspiră la distrugerea stabilității ce trăiește în societate, în numele căutării idealului. Societatea tinde spre stabilitate, artistul spre infinit.”²

– idee formulată în urmă cu aproximativ o sută de ani de Dostoievski în „Demonii”.
Societatea va pune adesea mai degrabă preț pe tradiție și integritate decât pe adevăr, așadar îi va elimina prin diverse metode pe cei ce doresc să aducă reforme, să dea noi norme, să distrugă dogme (deci să reconfigureze societatea). De altfel, în momentul când Socrate „ataca” zeii cetății, am putea spune că ataca însăși fundamentul pe care era construită societatea ateniană – putem înțelege de ce comunitățile religioase violente din ziua de azi nu doresc să îmbrățișeze o „gândire analitică”: ar distruge ordinea din sânul comunității lor. Dar este mai bine să avem o lege proastă, decât să nu avem nici un soi de lege? – anarhistul din mine ar zice că nu.

           Știu că există azi oameni de știință de succes care și-au făcut carieră din popularizarea științei și că există de asemenea și filosofi cu priză la public, dar îndrăznesc să spun că acești oameni sunt excepții. Ne confruntăm încă în România cu viziuni medievale despre lume, și deseori în relațiile noastre cu oamenii [apropiați] suntem nevoiți să ne cenzurăm anumite gânduri pentru a nu părea spirite recalcitrante. Și cine alege un politician care e dornic de schimbare?- mai degrabă vulgul va alege un reprezentant al convingerilor personale. Cunoașterea e dureroasă și ignorața pare să fie remediul.

           Citind despre perioada inchiziției, începi să te întrebi dacă nu cumva lucrurile nu s-au schimbat de fapt așa de mult de atunci – și dacă nu cumva nu luăm și noi în derâdere oameni geniali din cauza ignoranței. Vulgul și biserica erau atât de puternic ofensate de teoriile lui Copernic, încât parcă urlau: „lăsați-ne să fim proști!” Dar acest lucru este valabil și în ziua de azi, când sunt diverse discuții în domeniul moralei, științei, politicii etc. și vulgul îi face pe cei învățați să se rușineze de cunoașterea lor (să ne amintim cum a fost Galilei forțat la 70 ani să-și recunoască „greșeala” de niște proști). Amintindu-mi de Alegoria Peșterii a lui Platon, mă întreb dacă nu cumva noi ne dorim să rămânem proști, fiindu-ne frică să ieșim la lumină.

„E mai bine să fii un om nemulţumit decât un porc mulţumit; mai bine un Socrate nefericit decât un imbecil mulţumit.” -John Stuart Mill- Utilitarismul


1.Friedrich Nietzsche- Știința Voioasă, Ed.Humanitas 1996 2006, București p.132
2.Andrei Tarkovski – Sculptând în timp, Ed. Nemira, 2015, p.249

Comments

You Might Also Like