Eseuri, Razne

„De ce scria domne’ Cioran?”- sau la ce bun să-i întristezi și pe alții?

noiembrie 11, 2016

          „De ce scria domne’ Cioran?” – cam așa sună întrebarea pe care și-o pune orice individ în prima fază când se lovește de filosofia pesimistă a lui Emil Cioran. În 1934, la numai 23 de ani, Cioran publică „Pe culmile disperării”, marcând astfel începutul unei opere macabre ce va avea ca temă centrală problema inutilității și a morții. Această obsesie îl urmărește din tinerețe până în 1995, când filosoful încetează din viață.  De altfel, faptul că nu putem vorbi despre o operă ce se află într-o continuă schimbare, ci mai degrabă despre o obsesie care se repetă precum o mantră este o particularitate a filosofiei cioraniene; lucru consemnat de altfel de Cioran în 1973, la 62 de ani : „Ceea ce știu la șaizeci de ani știam la fel de bine la douãzeci. Patruzeci de ani ai unei lungi, inutile munci de verificare… ”[1] Așadar, revenind la întrebarea de la început, un prim indiciu care să ne ducă în direcția corectă găsim în prima parte din „Pe culmile disperării” când tânărul Cioran punctează astfel: „Sunt trăiri și obsesii cu care nu se poate viețui. Nu este atunci o salvare în a le mărturisi? Experiența teribilă și obsesia îngrozitoare a morții atunci când sunt păstrate în conștiință devin ruinătoare”[2]

      Cum spuneam mai devreme, Cioran a fost urmărit de obsesia sa până la bătrânețe, când, într-un interviu luat în 1995 de Gabriel Liiceanu a recunoscut faptul că toate cărțile sale au fost scrise dintr-o nevoie de a exterioriza o neliniște interioară, pentru a-i diminua astfel puterea. Mai departe, el afirma că și cititorul, de asemenea, regăsindu-se în rândurile scrise de el va simți o eliberare. Așadar, putem spune că opera lui Cioran este în primul rând terapeutică; observând totodată consecvența și luciditatea neschimbătoare a filosofului aflat deopotrivă în floarea vârstei, când se declara specialist în problema morții, dar și la 62 de ani, când se lepăda de experiența a patruzeci de ani din viață sa, sau în pragul morții în 1995.

       Desigur, întrebarea aparent puerilă de la început ascunde o problemă mai largă, și anume ironia din spatele filosofului care deși neagă importanța tuturor lucrurilor din lume, se mobilizează totuși să scrie. Ba mai mult, ne-am putea întreba de ce un om care era obsedat de problema morții nu se sinucide. La sfârșitul vieții, Cioran afirma că l-a tentat credința, că nu putea să nu-și pună problema credinței, dar simțea o imposibilitate de a crede – putem astfel spune că într-un fel, ceea ce-l alimenta pe Cioran era această dialectică interioară dintre ispita de a crede, și plăcerea de a nega totul: „Moartea este ceva scârbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptoasă. Chiar atunci când vrei să mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorința ta”[3]; „De ce nu mă sinucid? Fiindcă mi-e scârbă atât de moarte, cât și de viață”[4]. Or, ca să facă față acestei tensiuni interioare, se elibera prin scris.

         Considerat de mulți „scepticul de serviciu al unei lumi în declin”, Cioran ne destramă orice iluzie a unui sens: „Nu știu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni și aspirații, speranțe și visuri. N-ar fi de o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colț îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuiește zgomotul și complicațiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunța atunci la cultură și la ambiții, am pierde totul și n-am câștiga nimic. Dar ce să câștigi în lumea asta?”[5]. Ulterior, în „Razne”, Cioran completează ideea: „Viața face din fiecare din[tre] noi o zdreanță; anii de zile ne învechesc visurile și mădularele;contactul cu oamenii ucide prospețimea și râvna nătângă după „ideal” ;dragostea devine un joc sterp și un obiect de știință; instinctele se năclăiesc; inima o pompă care scârțăie;[…]totul este o alandala jalnică, în care năucirea noastră singură mai pare a păstra o urmă de logică și de cuviință,când universul e o zdreanță, iar speranța noastră petecul ei inefectiv și invizibil.”[6]

          Vedem așadar că un cuvânt cheie în filosofia cioraniană este negarea, dar ea este însoțită – dacă nu chiar precedată – de sentimentul abandonului și singurătății. Or, în viziunea lui Cioran, un puternic subiectivism ne împiedică să avem un dialog sau o ierarhie în ceea ce privește suferințele noastre atât de inaccesibile celuilalt: „cine ar putea preciza că vecinul meu suferă mai mult decât mine sau că Iisus a suferit mai mult decât toți?”[7] Această neputință în fața vieții și a morții se naște din conștientizarea faptului că suntem forțați să trăim în acest univers indiferent în fața suferinței noastre, că nu există nici un punct de sprijin într-o lume decadentă. Pentru Cioran, omul care nu și-a pus problema morții este un naiv, o minte mediocră. Și precum un buddhist care contemplează efemeritatea vieții, găsim în „Pe culmile disperării” un pasaj în care Cioran prezintă boala ca având misiunea filosofică în lume de a arăta „cât de iluzoriu e sentimentul eternității vieții și cât de fragilă e iluzia unui definitivat și a unei împliniri a vieții.”[8] Pentru filosoful nihilist, totul este supus decadenței, iar orice exaltare a vieții va culmina de fapt în moarte. Moralitatea este pusă și ea sub semnul întrebării, iar omul moral este considerat un laș: „ toate principiile morale sunt atât de nule, încât te întrebi de ce n-ar fi mai acceptabilă o viață fără criterii.”[9]

       În universul lui Cioran, totul este deșertăciune: „Ceea ce e nou în lume e iluzia a ce e nou. Dar această iluzie e totul, e tot ce numim lume. Față de neant, Creația este un plus falnic de deșertăciune în care ființa găsește mângâiere într-un fel de măreție mahmură și fără de folos.”[10]

[1] Emil Cioran – Despre neajunsul de a te fi născut, Editura Humanitas, 2011, p. 10
[2] Emil Cioran- Pe culmile disperării, Editura Humanitas, 1990, p.6
[3] Emil Cioran- Pe culmile disperării, Editura Humanitas, 1990, p.25
[4] Ibidem, p.86
[5] ibidem, p. 10
[6] Emil Cioran-Razne,Ed.Humanitas,2012,pp.95-96
[7] Emil Cioran- Pe culmile disperării, Editura Humanitas, 1990, p.16
[8] Emil Cioran- Pe culmile disperării, Editura Humanitas, 1990, pp. 38-39
[9] ibidem. p.97
[10]   Emil Cioran-Razne,Ed.Humanitas,2012, p. 95

Comments

You Might Also Like